Scepticii schimbărilor climatice

IPCC, Creșterea temperaturilor medii pe glob, 2014.

IPCC, Creșterea temperaturilor medii pe glob, 2014.

Nu e nevoie să ne gândim la apărarea lui Galilei; timpurile contemporane ne fac martorii cretinismului de stat comunist cu Lîsenko în Uniunea Sovietică a anilor 40-50. Precum lîsenkismul în URSS care modifica rezultatele cercetării științifice în funcție de ideologia stalinistă, critica schimbărilor climatice vine la rându-i dinspre ideologie (neoliberală, într-un procent covârșitor), deși e vorba de niște rapoarte ale IPCC redactate de câteva sute de cercetători științifici din domenii precum climatologie, geologie, biologie, fizică etc. Amestecul politicului în cercetarea științifică naște monștri.

Condiționarea metodelor și rezultatelor științifice de interesele politice partizane nici măcar nu intră în sfera negaționismului rațional ori a scepticismului. Reacțiile isterice sau arogante la rezultatele muncii celor de la IPCC țin cel mult de teorii ale conspirației și cel puțin de interesul politic temporar de a nega evidența științifică cu finalitatea prezervării unui statu-quo politic și a prezervării intereselor economice subsecvente.

Totuși, scepticii au dreptul și trebuie să fie ascultați. Scepticismul este seva cercetării științifice și are o importanță enormă în crearea politicilor. Știința schimbărilor climatice încă nu a ajuns la o revoluție copernicană, nu este încă big science, adevăr inatacabil. Este totuși la fel de adevărat că IPCC nu e o academie ci o instituție internațională destul de birocratică.

Cu toate acestea, scepticii (sau negaționiștii) nu au monopolul criticii. Rezultatele cercetărilor celor de la IPCC sunt exprimate aproape tot timpul în probabilități și eventualități, indicând astfel recunoașterea incertitudinilor și a cunoașterii noastre limitate. Diversitatea opiniilor în interiorul IPCC e deseori ignorată, rapoartele sunt rezultatul echilibrării mai multor abordări teoretice sau metode.

Scepticii vor spune mereu că riscurile sunt exagerate. Însă există și tabăra opusă, mult mai numeroasă, a celor care văd în munca IPCC aproape o tărăgănare conservatoare. Însă acum vom sintetiza doar trendurile sceptice. Trebuie totuși notat că nu pot lua în considerare teorii cum ca ideea schimbărilor climatice e izvorâtă din mințile perverse ale iudeo-masonilor și nici nu vreau să iau în serios beletristica, precum misteriosul thriller “zău, bine documentat, are bibliografie mare” Frica al lui Michael Crichton.

Argumentul ciclurilor solare

Fred Singer și Dennis Avery[1] susțin că încălzirea modernă a globului este în realitate moderată, iar contribuția oamenilor este neglijabilă. Cei doi autori se lamentează că teza lor nu e discutată în spațiul public din cauza unei atenții hipertrofiate acordate celor de la IPCC – “o campanie de relații publice de dimensiuni amețitoare”. IPCC, spun ei, încearcă să ne convingă că schimbările climatice sunt o criză și sunt create de oameni, iar, consecutiv, împreună cu grupuri ecologiste, agenții de stat și chiar unele media nu fac decât să transmită mesaje catastrofiste. Cei doi cred că clima a fost mereu în flux și reflux, iar schimbările temperaturii globale medii contemporane nu ar trebui să ne alarmeze. Argumentele lor țin de documentări geologice care ar fi mărturii ale unor cicluri moderate și neregulare de modificare a climei la fiecare… 1500 de ani. Cauza schimbărilor climatice sunt variațiile petelor solare. Evident, spun cei doi autori, acum ne aflăm în faza de încălzire a unui astfel de ciclu. Ba mai mult, grija noastră ar trebui să fie glaciațiunea ce va să vie.

Argumentul descalificării IPCC

Un alt „eretic” e Patrick Michaels și el reprezintă un curent de opinie care consideră că proiecțiile și rezultatele cercetărilor celor de la IPCC sunt intrinsec eronate. Aceștia și-ar dori să avanseze doar previziunile unor cataclisme și dezastre în viitor pentru scopurile lucrative ale unor indivizi ori grupuri. El susține ca doar o treime din cercetătorii de la IPCC sunt veritabili oameni de știință, restul nu ar fi decât niște birocrați (această acuzație, facilissim de contracarat, s-a dovedit ridicolă, ba chiar de-a dreptul caomnioasă – rapoartele sunt semnate numai de oameni de știință). Faptele și descoperirile care nu satisfac linia catastrofei mondiale sunt automat suprimate din comunicările instituției.

Argumentul prioritizării problemelor mondiale

Autorul danez Bjorn Lomborg e un sceptic (și nu un negaționist) de o factură specială. El acceptă că schimbările climatice se întâmplă și sunt generate de oameni. Încalzirea globală este adevarată, dar este supradimensionată, necriticată si exagerată, spune el. “Noi (grupul său denumit Consensul de la Copenhaga) propunem o cale rațională de a privi ceea ce se întâmplă în lume. Rațiunea nu e exact ceea ce vor guvernele să promoveze. Dar oamenii, în majoritate, vor să încerce să fie mai raționali, deci ar încerca să facă ceva ce funcționează cu adevărat, iar nu să facă ceva de mântuială doar ca să bifeze pe o listă cu fapte bune. Schimbările climatice vor avea un impact foarte mare, dar, să nu uităm, abia în următorii o sută de ani. Oamenii vor vorbi despre creșterea nivelului oceanelor cu aproape 30 de centimetri, care este și estimarea standard a IPCC. Evident, vor apărea unele probleme, însă abia peste un secol.” În ultimii 150 de ani, nivelul mării a crescut cu aproape 30 de centimetri. Nu cred însa că multă lume a observat asta. Trebuie să ne adaptăm secolului nostru și, încet, să-i rezolvam problemele. Asta nu înseamna că lupta împotriva schimbărilor climatice nu ne va costa nimic, însă ceea ce deja plătim azi este mult exagerat. Dacă faci modelul economic, și asta fac economiștii si climatologii, costul încălzirii globale ar trebui să fie undeva în jurul a o jumatate de punct procentual din PIB-ul mondial din secolul nostru. Și asta îți va da un simț al proporțiilor. O jumătate de punct procentual cost înseamnă, într-adevăr, ca avem de-a face cu o problemă, însă nicidecum cu o catastrofă, încheie Lomborg.

În rezumat, asta îmi spunea Lomborg într-un interviu în urmă cu 6 ani și în esență îi sumarizează cele două cărți de debut: The Skeptical Environmentalist și Cool It!. Recent, acesta și-a revăzut toată opera și articolele, statutând că schimbările climatice sunt în mod real o problemă globală urgentă și prea complexă pentru a fi refutată doar cu o metodă statistică.

Argumentul “epoca fricii”

Deși se leagă doar de teoria riscului, unii autori pretend că trăim în epoca fricii (sau a fricilor) în care schimbările climatice sunt o parte din aceste frici globale. Richard North și Cristopher Booker spun că încălzirea globală marchează debutul unei noi ere a superstițiilor. Ei aseamănă problema cu vânătoarea de vrăjitoare din evul mediu ori cu alte episoade de isterie în masă. O carte amuzantă pe această linie a scris și romancierul francez Pascal Bruckner. În sfârșit, o trecere în revistă a tuturor scepticilor o face documentarul celor de la Channel 4 din Marea Britanie, The Great Global Warming Swindle.

Scepticii  care analizează riscul se lovesc de Paradoxul Giddens[2]. Ne bazăm politicile pe un risc viitor prea abstract. Societatea reacționează atunci când riscul devine amenințare reală, însă în cazul schimbărilor climatice va fi prea târziu“, spune Giddens. Când gazele cu efect de seră vor fi în atmosferă peste limitele acceptate, nu le vom mai putea lua înapoi. E ca și cum ai lua măsuri de siguranță și prevenței a incendiului atunci când îți arde casa.


[1] Unstoppable Global Warming: Every 1,500 Years, Rowman and Littlefield, 2006

[2] Anthony Giddens, The Politics of Climate Change, Polity Press, Cambridge UK, 2009, 25

Tags: , , , ,