Păcatul și apocalipsa după schimbarile climatice

 

Poate că v-ați întrebat de ce Al Gore ne propunea în filmul său din 2006 o formă de pocăință prin dușuri mai scurte, ne cerea să economisim energie nepermițând computerelor să rămână într-un stand-by insignifiant ori să stingem compulsiv toate lămpile. Acest comportament ar stopa uraganele, ar bloca înaintarea deșertului și ar preveni marele potop. Traducerea culturală, dar strict culturală, a schimbărilor climatice întâlnește pedeapsa divină sau apocalipsa.

Un cercetător suedez pe care l-am intervievat, istoricul David Larsson Heidenblad de la Universitatea din Lund, a găsit o paralelă în tușă groasă între Ciuma Neagră din secolele al 16-lea și al 17-lea și discursul nenorocirii climatice din secolul nostru. Până către anul 1700 conceptul de catastrofă naturală nu exista – ea era circumscrisă pedepsei divine ca efect materializat al căderii individului în păcat.

Pe această similaritate, profesorul Heidenblad își construiește studiul intitulat “Propria noastră vină” (“Our Own Fault”) unde dezvăluie asemănările frapante dintre noțiunea contemporană de schimbări climatice antropogenice și ideile premoderne despre pedeapsa divină.

Trebuie să subliniez obsesiv că nici Heidenblad și nici acest articol nu contestă sub nicio formă știința din spatele încălzirii globale; ea este reală, este deja aici, acum, și susținută de 98% din comunitatea științifică. Schimbările climatice, ca discurs cultural, la mijlocul anilor 2000 nu mai erau un subiect marginal de ecologie la marginea politicii. Deveneau o grijă de zi cu zi. Din perspectiva istoricului, apelul la indivizi pentru a-și schimba modul de viață în intenția de a evita viitoare catastrofe, era un pattern destul de familiar. Tema era caracteristică recurentă a lumii iudeo-creștine în premodernitate; războiul, foametea și epidemiile erau înfățișate în mod repetat ca pedeapsa lui dumnezeu pentru păcatele omului.

De ce alarmele climatice de la începutul secolului nostru se aseamnă atât de mult cu ideile premoderne despre pedeapsa divină?, se întreabă cercetătorul.

“Ambele idei, cea privind schimbările climatice antropogenice și cea privind pedeapsa divină se bazează pe cea mai puternică autoritate de cunoaștere a vremii – științele naturale, pe de o parte, și, respectiv, teologia. Ambele discipline clamează pretenții de validitate universală pentru cunoașterea pe care o gestionează. De aici, nici schimbările climatice amenințătoare și nici ideile legate de pedeapsa divină nu au fost înțelese ca o problemă de interpretare individuală, ci ca niște realități indisputabile – adevăruri. Un punct esențial este acela că fiecare individ se consituie ca parte a marii probleme. În concepția premodernă despre viață, religioasă, niciun om nu era liber de păcat. Omul contemporan, la rându-i, nu poate fi eliberat de emisiile de carbon; el poartă cu sine povara amprentei de carbon. Ea poate fi mai mică sau mai mare, însă rămâne o amprentă. Nimeni, cel puțin în lumea occidentală, nu e eliberat de <<vina>> propriilor emisii,” spune Heidenblad.

Totodată, omul e văzut ca având o responsabilitate morală pentru ambient, pentru mediu. Unele acțiuni sunt decretate dăunătoare, altele benefice. Tot ceea ce face omul afectează ceea ce îl înconjoară, iar mediul înconjurător îl afectează în contrapartidă. Măreția abstractă cu care omul stă într-o relație directă – numită Natură sau Dumnezeu, după caz – nu este aceeași. Însă, crede suedezul, structural există o similaritate concentrată în esența că omul nu e făcut pentru a fi autosuficient.

Dar care sunt tipurile de cauze care creează “vina” amprentei de carbon și a pedepsei finale?, se întreabă cercetătorul.

În primul rând avem de-a face cu o cauzalitate morală – predestinarea; suntem responsabili pentru propriile necazuri. Eludăm imperativele morale ale unei vieți ecologice – suntem un fel de păcătoși.

Apoi există o cauzalitate structurală; “e vina sistemului!” exemplul tipic, și poate corect din punct de vedere economic, ar fi natura lacomă și destructivă a capitalismului.

Cauzalitatea aleatorie este atunci când fenomenele par a fi rezultatul pur al haardului: vulcanii erup, un asteroid lovește Terra.

Ar putea fi o forță superioară dincolo de orice control al omului – aceasta ar fi cauzalitatea fatalistă.

Cauzalitatea localizată o avem atunci când un număr de indivizi duc povara culpei pentru distrugerea finală. Exemplele sunt variate; “oligarhii ruși  și economia rentieră de exploatare masivă a resurselor ne va pierde în războaie pentru combustibili și dominație militară” ori “America ori modul de viață american este cel mai mare poluator și principal cauză a schimbărilor climatice”.

Viziuni ale viitorului erau pentru omul premodern în mod invariabil sumbre, în așteptarea judecății de apoi ori a pogorârii mesianice. Abia spre sfârșitul secolului al VIII-lea oamenii încep să își asimileze idea de progres, iar știința devine principala unealtă a existenței noastre. Cauzalitatea morală intră într-un declin vertiginos, oamenii încearcă să își explice fenomenele și să le influențeze spre propriul folos. Cu toate acestea, cauzalitatea morală revine odată cu criza rachetelor din Cuba anului 1961, atunci când omenirea se afla pe marginea unui holocaust nuclear. De atunci, această cauzalitate morală urcă și atinge un vârf către a doua jumătate a deceniului trecut în discursul catastrofist a schimbărilor climatice ireversibile, spune Heidenblad.

Chiar și James Lovelock, în ciuda bazei esențialmente științifice a teoriei Gaia, atinge subiectul damnării în ultima sa carte “Răzbunarea Gaiei”; totuși autorul nu face nicio judecată de valoare privind moralitatea indivizilor. Cu toate acestea, marea pedeapsă e acolo și se aseamănă Cărții lui Isaia. “Planeta noastră va arde precum o așchie uscată și odată cu ea întreaga civilizație. Umanitatea, redusă la statutul de om-maimuță ,va fi norocoasă să reziste ascunsă în grote adânci și întunecate. Pământul se va răzbuna, spune Lovelock. “Precum moirele nordice din Cantecul Nibelungilor suntem la capătul fusului, iar funia de ale cărei împletituri depinde soarta noastră e pe cale să se rupă.”

Mulți autori critică discursul catastrofist și abordarea apocaliptică a schimbărilor climatice. Într-un mod specific și amuzant, autorul francez Pascal Bruckner desființează acest discurs în ultima sa carte “Fanaticii Apocalipsei”; amprenta de carbon nu e altceva, spune el, decât echivalentul gazos al păcatului originar, al petei pe care o lăsăm pe Mama Natură prin simplul fapt al existenței și al respirației.

Unii autori pretind că toate rapoartele Națiunilor Unite ori ale IPCC includ și sămânța alarmismului care germinează în discursul public al grupurilor ecologiste.

Schimbările climatice există, ne lămurește totuși Heidenblad. În mod complet rațional le înțelegem, iar comunitatea științifică e aproape în unanimitate de acord cu încălzirea gobală generată de om. Însă precum știința schimbărilor climatice s-a dezvoltat și a evoluat în ultimele patru decenii, proiecția culturală a încălzirii globale folosește discursuri ce își au originea în credințe creștine medievale din Europa occidentală.

causalities-climate change