Regia Națională a Pădurii Lor Vlad Stoicescu

2

Am scris râdurile de mai jos după luni de zile de documentare și discuții, dar mai ales după o săptămână petrecută pe drumuri, pe urmele lemnului românesc, de-a lungul a 1820 de kilometri. Am pornit într-o duminică după prânz, când arșița deja atacase Bucureștiul. Cinci ore mai târziu eram în Bicaz și-un cer splendid de vară la munte ne inconjura din toate părțile în grădina unui afacerist local din domeniul forestier.

„Acoperirea” mea este V., un trader de lemn care lucrează la o firmă exportatoare. V s-a oferit practic să mă introducă în toate situațiile cu care el se confruntă în industria forestieră – o ofertă bună, din moment ce poziția presupune să lucrezi la interfața mai multor interese forestiere, interacționând și cu gateriști, și cu intermediari, și cu alti exportatori de pe piață.

În urmatoarea săptămână vom merge în zeci de gatere și vom întalni zeci de oameni din industrie. Niciunul dintre ei nu se ferește de prezența mea. Puțini află, de-a lungul discuției, că sunt jurnalist. Nu mă simt neaparat confortabil cu asta – e o concesie pe care trebuie s-o fac din considerentul că exista un interes public superior. Există? Numele persoanelor citate în acest reportaj nu sunt cele reale. Ce-am aflat după 1820 de kilometri petrecuți pe urmele lemnului românesc:

Industria forestieră autohtonă arată, după mai bine de un deceniu în care statul român a lăsat-o la mâna intereselor unei companii austriece gigantice, ca un puzzle compus din multe, foarte multe strategii de supraviețuire. În plus, poziția dominantă pe piață a firmei Holzindustrie Schweighofer a configurat relațiile comerciale și concurențiale într-un mod care nu e dăunator doar fondului forestier în sine, ci și intereselor bugetului național.

Organele de control al regimului silvic sunt adevărate rețele de interese private, funcționând cu rezultate extrem de neconvingatoare. Majoritatea neregulilor documentate de Dela0.ro ar putea fi limitate, ba chiar eradicate, printr-un control silvic temeinic. Legislația există, iar acolo unde are lacune poate fi perfectată. De cele mai multe ori, însă, regulile informale lasă urme mai apasate decât cele “la vedere”.

Partidele politice nu sunt străine de piramida corupției din sistemul forestier. Ba din contră, mai toate sursele consultate au indicat faptul că multe din afacerile cu lemn au alimentat serios pusculițele partidelor.

Sunt comunități întregi în Romania care, în lipsa exploatării materialului lemnos, ar dispărea pur și simplu. Multe din gaterele țării plătesc zeci de venituri în așezările unde funcționează. Un muncitor primește, în medie, 100 de lei pentru ziua de muncă.

Regia Națională a Pădurilor Romsilva funcționează ca un paradox perfect: e instituție de stat însărcinată să asigure exploatarea durabilă a pădurilor, dar și companie comercială “educată” să facă profit. Cât mai mult profit – în ultimii șase ani, câstigurile Romsilva au crescut de aproape 5 ori.  În tot acest timp, deasupra “exploatării durabile” s-au adunat numai nori negri.

Gândacul de scoarță

Dacă a trecut de 9 dimineața, și-i luna Mai, când soarele înca mângâie tandru coroanele înverzite ale arborilor, gândacul-mascul de Ips typographus începe să cutreiere pădurea de pe versanții Tarcăului, un lanț muntos din nord-estul României pe coama căruia se intinde șoseaua dintre Piatra Neamț și Bicaz. Masculul Ips trebuie să înceapă zborul mai repede decât femelele, pentru că e sarcina lui să caute “gazda” potrivită, adica arborele, și să sape în scoarță camere nupțiale în care să le atragă.

Doar trei din zece gândaci reușesc să intre în trunchiurile atacate, iar corpul cafeniu închis, acoperit cu peri scurți, nu il ajută pe masculul de Ips Typographus. Abia dacă ajunge la cațiva milimetri lungime. Gândacul zboară, însa, zboară, nu se dă bătut așa ușor. Lumină să fie și măcar 17 grade în aer – condiții perfecte pentru ca ziua de “muncă” să se întindă pănâ târziu, uneori chiar și până la 9 seara. Cu 12 ore de “activitate” pe zi, de-a lungul întregii veri, rezultatele nu intârzie să apară.

Ips are capacitatea de a infesta arborii unul după altul. Ba chiar un Ips din același complex de specii, un anume duplicatus, preferă găzduirea copacilor pe picior, adică nedoborâți, sănătosi. Iși sapă galerii în spatele scoarței lor, se reproduce și-abia la final, când ciclul lui Duplicatus Intâiul s-a încheiat și noii adulți sunt gata să-și ia zborul spre următoarea țintă, arborele-gazdă este părăsit și lăsat sa se usuce, de tot, în picioare.

Ce poate face Ips, de ce-i capabil gândacelul ăsta cât un vârf de ac, arată cifrele. De pildă cele de la un ocol silvic din județul Suceava – OS Adâncata – unde, în 2002, mai puțin de 1500 de arbori erau atacați de gândaci de scoarță, așa cum sunt cunoscute popular insectele din tribul Ips. În doar cinci ani, de la nici 1500 s-a ajuns la peste 46000 de arbori infestați.

Peste alți 5 ani, în 2012, numai din pădurile administrate de Direcția Silvicp Suceava, 60.000 de metri cubi de lemn au sfârșit în gatere din pricina gândacului. Iar volumul nu include pădurile sucevene administrate de alte entități private, unde adesea intervențiile de combatere a factorilor dăunatori sunt și mai “relaxate”.

Practica silvică spune că, atunci când ai în fața un arbore infestat de Ips, tratamentul prin tăiere trebuie să fie timpuriu, cât arborele nu dă semne de boală, căci în momentul în care gazda deja se usucă, doborârea n-ar mai aduce niciun beneficiu – gândacii se vor fi mutat până atunci în arborii dimprejur. Și ei, la rândul lor, vor trebui atunci tăiați.

“Pădurea trebuie îngrijită exact ca o gradină”, spune Eugen D. Cât autovehiculul său de teren nou-nouț taie moale denivelările drumului forestier. Suntem undeva lângă Văduri, la vreo 30 de kilometri de Bicaz, într-una din pădurile Munților Tarcău aflate în proprietatea Regiei Naționale a Pădurilor, deci a statului.

Firma lui Eugen, care locuiește într-una din comunele apropiate, exploatează aici după ce a caștigat o licitație organizată de Romsilva. Acasă, chiar în spatele curții, Eugen are un gater cu patru tăietoare.

Lemnul procesat acolo ajunge în Dubai. Firma lui Eugen se ocupă de tot traseul materialului forestier până în port: operează exploatarea, taie lemnul la gater și-l transportă până la Constanța.

La gater lucrează circa 20 de oameni. La exploatare, în pădure, sa mai fie alți 20. În jur de 40-50 de persoane din comunitate trăiesc de pe urma afacerii cu lemn a lui Eugen. E o certitudine pe care am văzut-o peste tot în țară, din zona Bicazului până la Rucăr, trecând prin Suceava, Vatra Dornei, Bistrița sau Mureș: fără să exploateze lemnul – pentru ele sau pentru alții – multe din comunități ar pieri pur și simplu. Înainte de a fi o sursă de bani, lemnul e, la baza unei industrii de sute de milioane de euro, un mijloc de supraviețuire.

O epidemie controlată

E mijloc de iunie și vara muștește deja printre trunchiurile arborilor. Un soare nemișcat e pictat pe cer. Drumul forestier șerpuieste panta în necunoscut, despicând pădurea și ridicând în spatele masinii de teren o peliculă groasă de praf. Radioul a încremenit, departe de orice semnal, iar în mașină se mai aude doar torsul aerului condiționat, programat la fix 21 de grade Celsius.

“O pădure nu poate trăi fără nicio intervenție, pentru că unii copaci se îmbolnăvesc, alte zone necesită rărire, și mai sunt și accidentalele – adică materialul lemnos care pică din cine știe ce motive, de cele mai multe ori de la furtună”, apucă să spună Eugen înainte ca privirea să-i fugă fulgerator spre dreapta, de parcă ar fi văzut o nalucă traversând pădurea. “Hai să vă arat!”

Mașina trage pe marginea drumului forestier. Coborâm. Pantofii din piele întoarsă ai lui Eugen se înfig în pulberea de pe jos. Sus, la capătul unui povârniș abrupt, e destinația. Acolo, un dispozitiv negru, lucios, de dimensiunea unui stup de albine, tronează vertical. E cel mai mare dușman din împărăția lui Ips Typographus.

Odată urcată panta, Eugen face demonstrația. Avem în față o cursă cu aripi, alcătuită din patru panouri de plastic, montate deasupra unei pâlnii colectoare prevăzute cu un recipient. Aici gândacul de scoarță e atras în cursă de o nadă feromonală și-și gasește obștescul sfârșit. Obștesc cu-adevărat, căci se moare în masă, cu până la 2000 de exemplare răpuse, cât arată statisticile forestiere că e volumul obișnuit al capturilor de Ips per cursă instalată.

În zona de pădure din Tarcău pe care o exploatează firma lui Eugen cursele cu aripi sunt peste tot, păzind pădurea de o posibilă infestare cu gândaci de scoarță. În teorie, totul e absolut în regulă, respectându-se întocmai regimul de prevenție silvică. Precum aici e cam în toate pădurile țării administrate de Romsilva, întrucât regia a investit considerabil în extinderea sistemului de curse feromonale, după ce numărul infecțiilor cu Ips a crescut exponențial după 2002.

La un ocol silvic din județul Alba, de pildă, – OS Cugir – volumul arborilor pe picior atacați de Ips a crescut de la 1150 de metri cubi în 2003 la aproape 10.000 în 2010. La un alt ocol silvic din județul Vâlcea – OS Voineasa – dimensiunile fenomenului sunt și mai mari – de la 168 de hectare de pădure afectate în 2009 la 1263 de hectare infestate în 2011. în tot acest timp, măsurile de prevenție prin instalarea curselor s-au accentuat.

Statistic, numarul capturilor per cursă ar trebui să fie de patru ori mai mare decât cel constatat de studii pentru ca situația din pădurile românești să fie clasată ca “epidemie”. Nu avem, deci, o epidemie de Ips, căci după toate datele, fenomenul cauzator – gândacul, în speță – este combătut. Și totusi, diminuarea populațiilor de dăunători a fost simultan însoțită de creșterea volumelor taierilor operate în masa lemnoasă afectată de Ips. Cursele s-au înmulțit, gândacii s-au împuținat, dar volumul lemnului calamitat a tot crescut.

Degetul lui Eugen traversează un grup compact de arbori și se înfige într-un trunchi decojit de la marginea pantei. Copacul e aproape uscat și va fi marcat pentru tăiere, explică Eugen. Dar e deja prea târziu. Gândacii care l-au colonizat și generațiile adulte fecundate au plecat deja spre alte ținte. Cel mai probabil, chiar spre copacii din jur. “În mod normal”, spune Eugen, “ar trebui operată o taiere în jurul arborelui infestat, pentru că toți copacii de lângă el, deși par sănătoși, sunt atacați de gândac. Dar…”

Ocoloalele silvice nu marchează arborii spre tăiere ghidându-se după această recomandare. Aleg să gestioneze, în schimb, o creștere controlată a materialului lemnos calamitat pentru a beneficia de un flux continuu de arbori exploatați. Pentru a avea, cu alte cuvinte, ce să taie și anul următor, și anul de după el, și tot așa.

În definitiv, toată lumea are de tras un folos din apetitul statului de a-și devora pentru bani pădurea – gateriștii, precum Eugen, care obțin contracte de exploatare, transportatorii care duc lemnul, în diferitele sale forme (cel mai adesea cherestea), spre Portul Constanța, exportatorii de lemn și-n ultima instanță chiar statul, colector în toate aceste procese de taxe și impozite.

Cel mai mult, însă, de pe urma voracității Romsilva, o regie de stat care are ca scop principal gospodărirea durabilă a pădurilor publice, fiind în același timp și unul dintre purtătorii de interese economice gigant din Romania, a beneficiat în ultimul deceniu o firmă austriacă. Numele ei este Schweighofer Holzindustrie.

Forța lucrurilor

“În Rădăuți, Holz-ul au fabrică pe strada Austriei, vă dați seama?”, exclamă Walter N. afundat în scaun în spatele cabinetului de lucru din biroul său, aflat la etajul unei clădiri dintr-o comună de lângă orașul Rădăuți, județul Suceava. Aici e afacerea sa – un gater.

“Să știți că nu mă mândresc cu ce fac”, spune Walter, din start, în apărarea sa. “Lemnul ar trebui procesat superior, transformat în mobilă sau alte produse, nu tăiat și vândut direct buștean sau cherestea. Într-o lume ideală asta ar trebui să facem.” Lumea e departe de a fi ideală, însă, așa că fiecare rezistă pe piață cum poate.

Walter a lucrat înainte de 1989 într-o fabrică de mobilă din Rădăuți. Exportau în principal în Rusia, dar și în RFG. Mobila românească era atât de căutată atunci, încât pe piața neagră se vindea la sume amețitoare. Până la 14 mii de ruble putea investi un rus mai cu dare de mână pentru o garnitură făcută la Rădăuți.

Au trecut ani și lumea s-a schimbat însă, iar o firmă austriacă a intrat pe piața forestieră românească în 2002, dezvoltând capacități de producție colosale și monopolizând practic piața autohtonă de lemn.

Schweighofer Holzindustrie deschideau în plină epocă Adrian Năstase o fabrică la Sebeș, investind aproximativ 60 de milioane de euro în economia românească, într-o perioadă în care guvernarea încerca prin toate mijloacele să crească volumul investițiilor străine.

Unele dintre mijloace au presupus inclusiv încheierea unui contract preferențial între compania de stat Romsilva și firma privată austriacă. Actul urma să le permită celor de la Schweighofer că timp de un deceniu să cumpere anumite cantități de lemn exploatat din pădurile publice la un preț dedicat. După achizițiile operate în regim preferențial, austriecii puteau participa și la licitațiile organizate pentru vânzarea restului de lemn recoltat din pădurile României.

Cu lichidități însemnate, influența enormă și-un viitor asigurat de discount-urile oferite de Romsilva, celor de la Schweighofer nu le-a rămas decât să ajungă un mamut comercial.

În ultimii doi ani, firma austriacă a avut o cifră de afaceri cumulată de aproape 4,1 miliarde de lei (aproape un miliard de euro) și profituri nete de 725 de milioane de lei (peste 160 de milioane de euro).

În 2008, Schweighofer au deschis o fabrică și la Rădăuți. I-a costat, potrivit comunicatelor companiei, 115 milioane de euro. Fabrica se întinde pe 50 de hectare de teren. Primăria din localitate a numit și strada după țara de origine a patronului – Austria.

Afacerea e, totuşi, în România, iar în România buşteanul cumpărat ieftin de la Romsilva şi alţi operatori privaţi cu licenţe de exploatare a lemnului e procesat în cherestea şi vândut în Japonia la preţuri cuprinse între 350 şi 400 de dolari per metru cub. 2006 este ultimul an în care piaţă japoneză a plătit mai puţin de 300 de dolari pe cheresteaua românească.

În aceeaşi perioadă, valoarea medie la export a întregii cantităţi de material lemnos semiprocesat în România a fost de maxim 260 de dolari pe metru cub. În medie, profitul realizat de Schweighofer pe fiecare metru cub de cherestea vândut a fost, an de an, de câteva ori mai mare decât media naţională. Practic, austriecii au realizat o rată a profitului fenomenală raportată la întreagă cifra de afaceri pentru că mereu preţurile de achiziţie ale buștenilor tăiaţi din pădure au fost foarte mici. Și dacă ar creşte de câteva ori într-un timp extrem de scurt, Schweighofer Holzindustrie tot pe profit ar fi.

Explicaţia ne duce direct în miezul felului în care este structurată piaţa de lemn din România. Astfel, în ultimul deceniu, volumul de lemn de răşinoase recoltat din păduri s-a dublat, ajungând la opt milioane de metri cubi. Răşinoasele sunt importante pentru că din ele se taie cea mai bună cherestea – cea pe care Schweighofer o vinde în Japonia la preţuri net superioare celor practicate în alte ţări de ceilalţi agenţi de pe piața forestieră.

Drept urmare, segmentul răşinoaselor e brutal monopolizat de firma austriacă – în parte, datorită capacităţii celor de la Schweighofer de a controla preţul de achiziţie al buşteanului; în parte ca urmare a contractului extrem de avantajos semnat cu Romsilva la momentul intrării pe piaţa românească, care le-a permis să aleagă practic, ani la rând, cel mai bun lemn disponibil la vânzare.

La intersecţia acestor două fenomene, multe din firmele care operează exploatări forestiere au început să facă coadă la poarta fabricilor deţinute de Schweighofer, ştiind că nu există niciun alt loc pe piaţă de unde ar putea obţine dacă nu un preţ mai bun, măcar unul apropiat de oferta austriecilor.

În zona Bicazului, de exemplu, Schweighofer nici măcar nu şi-a trimis „soli”, intermediari care să-i înlesneacă relaţiile comerciale cu gateriştii locali. Au aşteptat pur şi simplu ca forţa lucrurilor să se manifeste. Iar în industria forestieră autohtonă, forţa lucrurilor te-aduce mai devreme sau mai târziu la mâna şi bunăvoinţa firmei austriece.

De ce? Explică o sursă din judeţul Neamţ: „Un producător local, să zicem, cumpărând lemnul la acelaşi preţ cu Schweighofer ar trebui să mai investească suplimentar în procesarea lui, plus transportul spre eventualul client, ducând costurile aferente peste posibilitatea recuperării investiţiei. Aşa că, vrea-nu vrea, vinde la Holz”.

Un cerc vicios

“Problema mare e că la noi s-au tăiat păduri de 70-80 de ani, când un arbore ar trebui tăiat la peste 100. Dar pentru că nu existau reglementări şi Holz-ul plătea cel mai bine un buştean de 80 de ani, toţi au tăiat de ăla.”

Bărbatul vorbește pe un ton extrem de jos, abia apuci din mișcarea buzelor să prinzi înțelesul cuvintelor.

Atmosfera mimează clandestinul într-un decor care cu greu s-ar putea califică totuşi pentru a fi numit conspirativ – pensiunea Vranis situată la ieşirea din Câmpulung Moldovenesc spre Vatra Dornei. La o masă alăturată câţiva bărbaţi sudează vârtos ţigările, privind absenţi peste geamul restaurantului la după-amiază mohorâtă a zilei de iunie.

Jean S. e un bărbat de vârstă a două care se ocupă în zonă de intermedierea afacerilor cu lemn. E un fel de trader care aduce la aceeaşi masă furnizorii (gateriştii, cei care procesează lemnul tăiat din pădure) şi clienţii (în principal exportatorii, care vând peste graniţă cheresteaua românească).

Jean e pe piaţa afacerilor forestiere din vremurile în care Siria era o piaţă de export majoră pentru lemnul autohton. După ce a început însă războiul civil acolo, livrările s-au sistat, iar exporturile s-au reorientat către alte destinaţii. Austriecii de la Schweighofer au venit în România în 2002 cu propria lor filiera – Japonia nu existase practic până atunci pe lista importatorilor de cherestea românească.

Exportul de cherestea al României în perioada 1995-2012 a avut o valoare totală de peste opt miliarde de dolari. Înainte de intrarea pe piaţa forestieră autohtonă a companiei Schweighofer, Japonia importa de mai puţin de 500.000 de dolari pe an. Graficul interactiv indică „explozia” destinaţiei de export după 2002.

Pentru că prețul obținut pentru fiecare metru cub era însă mare și calitatea cerută trebuia să fie peste media pieței.

Planul fusese minuţios conceput încă de la început – firma austriacă obţinea cel mai bun lemn de la Romsilva şi-şi completa din piaţă nevoia rămasă, folosindu-şi însă poziţia dominantă pentru a obţine exact gama de diametre dorită. Practic, felul în care s-au aşezat interesele comerciale – cu largul concurs al statului – a determinat şi tipul şi volumul tăierilor operate în păduri.

Schweighofer avea nevoie de răşinoase tinere, cu diametre cuprinse între 30 şi 40 de centimetri. Și le-a obţinut an de an pentru că mai toate firmele implicate în exploatări au ştiut că pe buşteanul acela vor obţine cei mai mulţi bani.

N-a controlat nimeni aplicarea regimului silvic? Vocea lui Jean se stinge şi mai mult: „Controale în zona s-au tot făcut, dar tot ce trece, trece cu voie de la politic. Afacerile astea cu lemn au fost mereu o puşculiţă pentru partidele politice”.

O ploaie sâcâitoare a reînceput să biciuie dalele de piatră din parcarea restaurantului. Ceştile s-au golit de cafea. Jean se apleacă peste masă şi ridică, cu o neputinţă autentică, din umeri: “A fost un cerc vicios”. Apoi, lăsându-se înapoi în scaun, rosteşte mai mult pentru sine: “Încă este”.

Supraviețuitorii

Dan J. a început să vândă bușteni companiei Schweighofer în 2015.

E pentru prima oară de când e în comerţul cu lemn când alege să facă asta. Austriecii operează de câteva luni un depozit la doar câţiva kilometri de sediul afacerii sale. Dan are un gater într-una din comunele presărate de-a lungul Pasului Mestecăniş, care leagă Câmpulung Moldovenesc de Vatra Dornei. Depozitul Schweighofer e în Argeștru, unde a existat decenii la rând un punct de sortare şi încărcare în vagoane a lemnului tăiat din zona. Depozitul a fost mecanizat în proporţie de peste 90% de comunişti, în anii 1960, şi dispune de cale ferată.

Dan a vândut firmei austriece vreo 800 de metri cubi în primăvară, la un preţ bun, aproape o sută de dolari pentru metrul cub. Ne arată contractul, sesizând că suma trezeşte neîncredere prin comparaţie cu preţul mediu al buşteanului practicat la licitaţiile Romsilva. Suma obţinută de Dan e într-adevăr bună – dar asta în raport cu aşteptările mici şi foarte mici ale patronului român cu afaceri în zona lemnului.

Adesea, patronul acesta nu investeşte în tehnologizare şi n-are planuri de termen mediu sau lung. Nu face, cu alte cuvinte, produse finite, superioare din lemnul brut şi nici nu se gândeşte la asta. Îl taie şi îl vinde pur şi simplu – fie sub formă de buştean, fie semiprocesat în cherestea.

În curtea gaterului lui Dan, peste marea de noroaie care s-a strâns după ploile de la mijlocul lui iunie, un autoturism de lux e parcat între două tractoare. Pe suprafaţa lucioasă şi neagră a caroseriei joacă, în lumina plăpândă a amiezii, reflexiile pământii ale amestecului de apă, praf şi rumeguş. Maşina de lux e proaspăt spălată.

Când pe o piaţă a lemnului precum cea românească patronii firmelor care exploatează suprafeţele forestiere (adică execută, practic, tăierile) îşi fac calcule comerciale şi-ajung la concluzia că e mai avantajos să vândă buşteanul neprelucrat, nu se poate vorbi de altceva decât despre supravieţuire.

E o strategie aplicată, paradoxal, chiar de la nivelul cel mai de sus al statului. Romsilva, deşi un colos comercial, nu gândeşte, strategic vorbind, peste nivelul la care o face, de exemplu, patronul de gater. Întreaga filosofie a regiei forestiere naţionale din ultimul deceniu a fost concentrată pe valorificarea imediată a materialului lemnos din pădurile publice, vândut pe picior (adică neexploatat, în pădure) sau fasonat (adică exploatat, sub formă de buştean).

În acelaşi timp, compania de stat punea deoparte lemnul cel mai bun spre beneficiul unei companii private cu poziţie dominantă pe piaţă. S-au pierdut deci, ani la rând, şi bani publici (prin derularea unor contracte preferenţiale), în timp ce defrişările au luat amploare ca urmare a felului în care s-au configurat condiţiile de piaţă.

În 2014, profitul brut al Romsilva a fost de peste 130 de milioane de lei (30 de milioane de euro), la o cifra de afaceri de aproape 1,5 miliarde de lei. Cu şase ani înainte, în 2008, regia de stat declarase un profit de aproape 5 ori mai mic – 27 de milioane de lei.

În bugetele anuale de venituri şi cheltuieli ale Regiei Naţionale a Pădurilor, întreaga fundamentare a acţiunilor companiei se face plecând de la o productivitate a muncii calculată ca metri cubi de masă lemnoasă per angajat.

În 2014, productivitatea Romsilva a fost de 537 metri cubi per salariat. În 2015, ea e prognozată la 529 metri cubi.

Cu alte cuvinte, valoarea activităţii forestiere a statului român e fixată de volumul tăierilor. Filosofia aceasta vorbeşte de la sine despre cadrul în care sunt gestionate pădurile româneşti – un cadru în care, pentru ca Romsilva trebuia mereu şi mereu să vândă tot mai mult, apariţia unui colos de tipul Schweighofer a fost facilitată chiar de la vârful statului.

O lume nebună, nebună de tot

„La noi, totul e de vânzare, totul are un preţ!”, spune bărbatul corpolent, îmbrăcat într-o geacă roşie de fâş, cât ne plimbă printr-unul din depozitele fabricii. Înainte să termine fraza dă din mâna dreaptă a lehamite şi scutură din cap de parcă ar încerca să-şi alunge gândurile. Îl cheamă Dinu O. şi e mâna dreapta, omul de încredere al patronului.

Suntem în Suceava, la vreo 20 de kilometri de Gura Humorului, la fabrica de cherestea a lui Laurenţiu V. Afaceristul n-are timp de risipit, aşa că trece rapid în intimitatea biroului sau la negocierea unora dintre preţurile ofertei propuse de „acoperirea” noastră.

Lumea celor care taie sau procesează lemn în România e o lume dură, aparte, una care şi-a construit în timp propriile reguli şi care se ghidează după un echilibru extrem de fragil. Una dintre reguli este să-ţi presezi mereu, dar absolut mereu, partenerul de afaceri în marginea unei posibile majorări de preţuri. Cât o fi acolo, oricât, 10 lei ori măcar 5 la metrul cub vândut.

E o lume care macină, şi macină, şi macină, precum dinţii tăietoarelor în trunchiurile buştenilor. Aşa funcţionează, în sine, mecanismul comercial – cu ajustări foarte mici de la lună la lună, ba chiar de la săptămâna la săptămâna, determinate de o serie întreagă de factori, de la interesele locale ale unui procesator sau altul până la fluctuaţiile de pe pieţele externe care importă lemnul românesc.

E o lume în care, din aceste motive, se ameninţă inclusiv cu asasinate, apoi, la câteva luni, se rade, căci apele s-au liniştit şi-i loc de profit din nou pentru toată lumea. Până la urmă, lumea acestor oameni e lumea profitului oricât de mic. Totul se negociază şi renegociază la sânge, iar la nevoie se practică şantajul şi presiunea economică pentru forţarea celorlalţi competitori.

Schweighofer Holzindustrie sunt doar cei mai mari jucători de pe această piaţă – modul lor de acţiune e multiplicat însă pe toate palierele pieţei forestiere. Firmele capabile financiar să-şi asume o competiţie la licitaţii cu Schweighofer adesea reproduc aceleaşi practici anti-concurenţiale.

Lângă Fălticeni, de pildă, un mare procesator de deşeuri lemnoase strânge materia prima necesară de la multe gatere din zona. În general, tranzacţiile se perfectează de bună voie. Înaintea unui refuz, însă, se găsesc şi metode secundare. Folosindu-se de potenţa să economică, procesatorul îi ameninţă pe cei care nu-i vând rumeguşul necesar că vor fi „carotaţi” la licitaţii. În practică, asta înseamnă că se va forţa preţul de achiziţie a lemnului scos la licitaţie peste limita la care respectivii vor mai reuşi să-şi scoată banii, în eventualitatea câştigării ei.

Adesea, modul acesta de acţiune loveşte în procesatorii mici şi mijlocii, precum fabrica lui Laurenţiu de lângă Gura Humorului. Fragilitatea firmelor forestiere nu-i împiedică însă pe patroni să fie, totuşi, nişte oameni bogaţi, dispunând de averi şi câştiguri considerabil mai mari decât media bunăstării satelor, comunelor, judeţelor, regiunilor din care provin şi în care îşi desfăşoară activitatea.

Chiar dacă marile afaceri se fac, cumva, şi pe spinarea lor şi în detrimentul lor, tăietorii lemnului românesc rezistă în industrie făcând exact ce îi forţează filosofia forestieră a statului român să facă – vânzând, adică, lemn abia prelucrat.

Mâna-dreaptă-Dinu ne face într-o frază sumarul actualelor condiţii de pe piaţă: „De rezistat, nu mai rezistăm mult. Preţurile sunt foarte sus din cauza lui Holz”.

E un paradox aici – deşi, raportaţi la sumele de export, banii pe care îi dă Schweighofer pentru achiziţia internă de material lemnos sunt puţini, ei par în anumite perioade mulţi. Uneori chiar sunt peste capacitatea celorlalţi competitori din piaţă de a mai fi sustenabili economic. Marja foarte mare de profit a operaţiunilor Schweighofer permite firmei austriece să ridice artificial preţurile la licitaţiile publice organizate de Romsilva sau să oferteze cu sume foarte bune metrul cub de buştean exploatat de companii private.

Asta se întâmplă, de obicei, când e lemn puţin pe piaţă – iar Schweighofer nu-şi permit în atare condiţii să piardă nici măcar un buştean, altfel nu-şi pot alimenta enormele facilităţi de procesare puse pe picioare în ultimul deceniu.

O astfel de perioadă se traversează acum.

Dumnezeu și dracul

E penurie de lemn în România. Penurie! Iată că şi acest ultim paradox este posibil într-o ţară a cărei unică politică forestieră din ultimii 15 ani pare să fi fost tăierea controlată (şi profitabilă) a pădurilor.

„E panică!, eşti nebun?”, urlă omul în telefon, „… nu e lemn pe piaţă, nu-nţelegi? Suntem la jumate cu livrările în port faţă de luna trecută”, apoi închide exasperat de-atâtea apeluri şi îşi aprinde o ţigară. O ploaie măruntă se încăpăţânează să biciuie caroseria maşinii, iar valea e lăptoasă, cu aburii ridicându-se leneş peste pădure. Rotocoalele fumului de tutun se rostogolesc în aerul rece de afară.

Mergem în zona Dorna Arini, judeţul Suceava, la câteva gatere din zona şi peste tot povestea e aceeaşi: se lucrează foarte mult pentru „intern”, iar la export abia ce se mai onorează comenzile. E vară şi-aşa se întâmplă, de obicei, vara, când mâna de lucru e mai puţină, că-s oamenii prinşi cu fânul şi cu ciupercile, unde se câştigă mai mult decât sută de lei pe zi încasată de un muncitor la lemn.

Acum însă, e cum n-a fost, parcă, niciodată. Lemnul exploatat care intră în gatere e, cantitativ, la jumătate faţă de perioadele obişnuite – iar stocurile nu sunt o practică în industrie, căci puţini ar face faţă financiar.

De la traderi la gaterişti, toată lumea da acum „vina” pe „frică”. S-au înteţit controalele, se verifică la sânge exploatările – deşi, cumva, regula locului se impune întotdeauna chiar în detrimentul legilor. Găseşti, de pildă, intermediari care îţi pot obţine până la trei mii de metri cubi de lemn „fără acte”. Cum? „Ei, asta-i treaba lor”.

Cultura pieţei forestiere e perfect sintetizată de un vers mai vechi al celor de la BUG Mafia despre “cultura străzii”: treaba este treaba ce face treaba să meargă treaba. Treaba, în cazul de faţă, e lemnul. Nu e lemn, nu merge treaba. Iar în vara lui 2015 nu prea e şi într-o lună de zile o să fie şi mai rău. O zic toţi patronii de gatere – din Bicaz până la Rădăuţi, de la Fălticeni până la Dorna Arini, şi mai departe, de la Năsăud până în Munţii Rodnei.

Ce lemn mai e pe piaţă e scump – scump, adică, pentru buzunarele celor mulţi. Peste tot umbra Schweighofer Holzindustrie a planat ca o fatalitate. Căci, iată, capacitatea lor de a „recolta” lemnul disponibil a dus preţurile la licitaţiile Romsilva la un aşa nivel încât n-au mai rămas mulţi capabili să concureze.

Dincolo de Rădăuţi se cumpără direct din Ucraina, dar nici acolo n-o să mai meargă mult „jucăria”, căci din toamnă Kievul interzice exportul de material lemnos brut. Mai exact de la 1 octombrie. Decizia vecinilor de la nord n-o să le priască nici măcar celor de la Schweighofer, care anul trecut cumpărau aproape 100.000 de metri cubi lunar de pe piaţa ucraineană.

Ucraina a exportat în perioada 1995-2012 buştean în valoare totală de aproape două miliarde de dolari. Graficul interactiv indică felul în care România devine o prezenţă pe lista importatorilor de lemn ucrainean după 2002, când austriecii de la Schweighofer au intrat pe piaţă forestieră autohtonă.

Ca un indicator al stării de neîncredere de pe piaţă şi al felului în care au ajuns să gândească patronii de gatere după un deceniu de politici de stat favorabile austriecilor, nu puţine sunt vocile care suspectează că şi în Ucraina “e mâna Holz-ului”. Circulă informaţii neconfirmate despre o posibilă mutare a Schweighofer din România, pe fondul noilor prevederi ale Codului Silvic recent intrat în vigoare.

Una din măsurile introduse impune operatorilor economici achiziţia şi/sau procesarea unui volum de maxim 30% dintr-un sortiment industrial de masă lemnoasă din fiecare specie. În condiţiile în care firma austriacă prelucrează cantităţi foarte mari de răşinoase, legea îi va limita considerabil activităţile comerciale. Aşa că oamenii fac scenarii, oricât de fanteziste: de ce nu şi-ar pregăti austriecii plecarea în Ucraina tocmai prin negocierea interzicerii exporturilor de buşteni, astfel încât – odată mutaţi – să beneficieze de tot lemnul de-acolo?

Alte zvonuri indică tot o plecare sigură – dar în Rusia, unde Schweighofer ar fi bătut deja palmă pentru construirea unor fabrici. Informaţiile sunt, şi aici, neconfirmate. Ce e sigur: compania austriacă planificase deschiderea unui nou centru de procesare la Reci, în judeţul Covasna, ba chiar investise – potrivit propriilor declaraţii – 150 de milioane de euro în facilităţile industriale, doar pentru a suspendă din senin activitatea fabricii în urmă cu două luni. Despre această fabrică de la Reci, mai toate sursele Dela0.ro au indicat că va fi mutată, pur şi simplu, în Ucraina.

De fapt, ce se întâmplă pe piaţă lemnului românesc de la intrarea în vigoare a noului cod silvic e ilustrativ pentru cum merg lucrurile în industrie: toată lumea aşteaptă să vadă ce face “Holzul”, care îi e următoarea mişcare. E tensiune. Şi nu e lemn.

Chiar dacă va decide rămânarea în România, oricum – cred oamenii din industrie – “nu se va întâmpla nimic”. Și interdicţia de a procesa mai mult de 30% dintr-o specie? Iată şi soluţia, pe care toţi patronii de gatere ar aplică-o fără să ezite: “Holz-ul poate să se împartă în 3-4-5 firme mai mici şi să ocupe acelaşi segment de piaţă”.

În schimbarea felului în care s-au făcut afaceri cu lemnul românesc, în ultimul deceniu, nu crede aproape nimeni.În curtea unui gater de lângă Vatra Dornei, dispunând de utilaje de prelucrare a lemnului cumpărate cu fonduri europene, patronul Florin A. conchide, într-o clipă de inspiraţie: “Ce să facem? Cu Dumnezeu înainte, că dracul tot în spate e!”

Metode de furat

Un raport din 2013 al Curţii de Conturi, adesea citat în presă centrală, indică faptul că în perioada 1990-2011 s-ar fi tăiat ilegal şi valorificat în România aproximativ 80 de milioane de metri cubi de lemn, prejudiciul înregistrat în toată această perioadă ridicându-se la circa 5 miliarde de euro.

Chiar Curtea de Conturi notează în respectivul raport că evaluările sunt orientative, pentru că nu există nicio sursă capabilă să indice precis dimensiunea fenomenului. Semn al confuziei totale, potrivit datelor centralizate de Ministerul Mediului, de pildă, în perioada 2005-2011 volumul total al tăierilor ilegale (e vorba de cele pentru care s-au aplicat sancţiuni) ar fi fost de doar 633.000 de metri cubi.

În contrapartidă, organizaţia Greenpeace susţinea într-un studiu lansat la finalul aceluiaşi an 2013 că în România se taie 3 hectare de pădure în fiecare ora.

Iar la urmă mai sunt şi datele Institutului Naţional de Statistică, potrivit cărora fondul forestier naţional nu s-a diminuat în ultimii ani, ba chiar a crescut uşor, în condiţiile în care Romsilva a investit serios în regenerarea pădurilor.

Nu avem, aşadar, cifrele pe care să ne bizuim, întrucât ce avem la dispoziţie e profund contradictoriu! Avem, însă, metodele prin care o parte din pădurile României iau drumul gaterelor, fără ca respectivele volume colectate să fie prevăzute în amenajamentele silvice, adică în documentele care organizează procesele de amenajări forestiere.

Printre aceste procese sunt şi tăierile, realizate în baza unor cote anuale de recoltări, dar şi ca urmare a observaţiilor făcute în teren de ocoalele silvice – cele care gestionează practic pădurile. Licitaţiile publice de exploatare a materialului lemnos sunt organizate de ocoale. La ele pot participa atât firmele care deţin licenţe de exploatare – iar în România, potrivit celor mai recente date, există peste 5000 de companii licenţiate în acest sens -, cât şi cele care nu fac propriu-zis tăieri, dar subcontractează operaţiunile.

Într-o situaţie similară celei din urmă se află compania austriacă Schweighofer care n-a deţinut niciodată facilităţi de exploatare, ci doar de procesare. Cu alte cuvinte, Schweighofer cumpără buşteni – arbori tăiaţi de alte companii – pe care îi transformă în cherestea de export. RISE Project a publicat recent o investigaţie despre principalele firme de pe piaţa lemnului care au vândut materie primă austriecilor.

Așadar, metodele.

Îl aşteptăm pe Cătălin E. în restaurantul unui hotel din Vatra Dornei. Întârzie puţin şi e cam pe fugă, dar tot stă să bea o cafea cu lapte. Nu-şi da jos nici măcar pentru câteva minute geaca sport, de culoare gri închis.

Şi Cătălin vorbeşte în şoaptă, ferindu-se parcă de nişte urechi nevăzute, ca atâţia dintre cei întâlniţi de-a lungul traseului care ne-a purtat exact 1820 de kilometri pe urmele lemnului românesc. Are un gater în zona şi mai face afaceri cu ucraineni. Chiar motivul care l-a adus la întâlnire e legat de încercare de a pune în legătură un furnizor de cherestea din Ucraina cu „acoperirea” noastră.

Privirea lui Cătălin e rece şi pătrunzătoare, gesturile scurte, iar pe întâmplările pe care le descrie se lipeşte o pojghiţă subţire de suprarealism – e imposibil, oricât încerci, să o dai la o parte.

„Cum se taie lemn ilegal?”, repetă Cătălin, aproape mecanic, întrebarea. „Păi uite, să zicem că eu am câteva hectare de păşune în comună şi obţin de la ocol o autorizaţie de exploatare a materialului lemnos de pe ea.

Chiar dacă în mod normal ar trebui să am şi volumul lemnos prevăzut acolo, de multe ori autorizaţia se obţine fără ca realitatea din teren să corespundă. Și iau autorizaţie de la păşunea mea, de la păşunea vecinului, de la păşunea ailaltă, de la încă una, şi uite-aşa fac rost de câteva sute de metri cubi legali. Lemnul tu îl tai din altă parte, dar actele îl fac să fie de pe păşuni”.

Potrivit legii, din fondul forestier naţional fac parte şi „păşunile împădurite”, condiţia ca ele să fie clasate astfel fiind ca o anumită suprafaţă din respectivul teren să fie ocupată de vegetaţie forestieră. Păşunile pot beneficia de lucrări silvice – e un fel de-a spune că pot fi recoltate anumite cantităţi de masă lemnoasă de pe suprafaţă lor.

Romsilva nu indică în datele sale ce procent din fondul silvic e ocupat de păşunile împădurite. Institutul de Statistică arată, totuşi, că în ultimii şase ani suprafaţă totală parcursă de tăieri „de transformare” a acestui tip de teren forestier a crescut de patru ori. În 2013, astfel de recoltări s-au produs pe aproape 10.000 de hectare de păşuni.

Cătălin mai descrie o „portiţă”, adică o metodă de a fenta legea. Pe transporturile interne de marfă se practică un termen de 72 de ore pentru livrare. Dar în acest interval se pot face – nu doar teoretic, ci şi cât se poate de practic – mai multe livrări. Depinde doar de distanţele punctuale, dacă pot fi acoperite în intervalul respectiv. Asta înseamnă că folosind un singur aviz de însoţire a mărfii poţi să duci două-trei transporturi diferite.

Materialul lemnos este „albit” prin această metodă în eventualitatea unui control.

O declarație de război

Până nu demult te puteai înţelege, omeneşte, cu toată lumea. Asta spune Cătălin. „Când mănâncă toată lumea o pâine e bine” – spune apăsat aceste vorbe. Cumva, ele sunt reprezentative pentru intreagă industrie. De câteva luni, însă, de când reflectoarele publice s-au aţintit asupra afacerilor din domeniu, iar organele anticorupţie au început să descindă la companii, direcţii silvice şi ocoale, lucrurile s-au schimbat.

„Oameni din primarii sau ocoale silvice”, susţine Cătălin, „aceiaşi care înainte îţi semnau şi stampilau orice refuză acum până şi să mai discute”. „Mă leagă ăştia!” e scuza pe care a auzit-o tot mai des în ultima vreme.

Şi-aşa se aude peste tot. Un intermediar de lemn cu relaţii extinse la gateriştii din zona Fălticeniului a confirmat că “s-au speriat cu evenimentele recente şi se taie mult mai puţin”. Cei care “s-au” nu sunt, propriu-zis, firmele private, ci autorităţile publice însărcinate să aplice regimul silvic sau să-l controleze.

La ocoale, licitaţiile publice s-au împuţinat vizibil în ultimele luni, iar acolo unde se mai scoate masa lemnoasă spre exploatare volumele sunt mult diminuate. Dela0.ro a văzut astfel de contracte în care cotele licitate erau de până la trei ori mai mici decât anul trecut.

De operaţiunile de control sunt responsabile inspectoratele teritoriale de regim silvic şi vânătoare care ar trebui să identifice şi să documenteze neregulile (atât cele produse în pădurile statului, cât şi în cele aflate în proprietate privată). De cele mai multe ori, însă, ele menajează interesele comerciale – ale statului şi ale privaţilor – din industria lemnului. Doar aşa au putut fi ţinute afacerile forestiere, vreme de mai bine de un deceniu, pe post de puşculiţe ale partidelor politice.

Sunt vremuri tulburi în industria de lemn românească. Pentru prima oară în odiseea sa forestieră, gigantul Schweighofer se confruntă cu un mediu ostil ambiţiilor sale comerciale. Noul cod silvic le limitează activitatea, perspectivele în regiune sunt sumbre, odată cu interzicerea exporturilor de buştean din Ucraina, şi chiar aliaţi vechi se repoziţionează, simţind oportunitatea.

Din informaţiile Dela0.ro, una dintre firmele româneşti care au furnizat buşteni austriecilor de la Schweighofer, în volume de sute de mii de metri cubi, a sistat livrările şi a început să-şi proceseze singură stocul de lemn şi să comercializeze cheresteaua. în lumea tăietorilor, asta poate fi chiar o declaraţie de război.

Lumea tăietorilor

Eugen şi-a schimbat deja pantofii din piele întoarsă la punctul de lucru din pădure. Exploatarea e sălbatică în jur, dar oamenii tot au amenajat pe lângă container-ul metalic ce serveşte de încăpere o masă, şi-o băncuţă, ba chiar şi-un loc de fumat.

Eugen are acum în picioare o pereche de cizme, iar pe cap o cască portocalie. E pregătit să urce pe “monstru”. Reporterul nu prea e.

Ziua e splendidă deasupra Bicazului, cu vârfurile brazilor Tarcăului mângâiate de-un soare sclipitor, şi urc pe „capotă”, în fapt radiatorul, unui TAF roşu. În câteva secunde marşăm glorios printre arbori. Sunt pe coamă lui, stânga!, dreapta!, îi simt răsuflarea nărilor prin materialul subţire al unor blugi de 50 de euro cumpăraţi, hăt!, de la Paris, mă ţin cu ambele braţe de coarnele sale metalice, alungite peste caroseria motorului, iar toată natură trosneşte sub roţile gigantice, în stare să sfâşie totul în cale.

Şi maşina trage, a costat 90.000 de euro, fără TVA, cum naiba să nu tragă?, şi urcă, şi urcă, şi urcă, cum doar un monstru metalic capabil să înghită 35 de litri de carburant la sută de kilometri poate. Și dintr-o dată nasul TAF-ului se înfige direct în cerul lăsat liber de vârfurile arborilor şi-un muget prelung întâmpina pantă abruptă până la Dumnezeu.

Mă uit la Eugen şi-mi amintesc că l-am văzut închinându-se, trecând pe lângă biserica. Natură e glorioasă, dar aici pădurea e a omului.

Mai multe informații legate de investigația lui Vlad Stoicescu la: http://www.dela0.ro/regia-nationala-padurii-lor#sthash.VIGtbQAy.dpuf

Imagine de copertă: Mihai Stoica / 2Celsius