Ce e COP-ul?

În fiecare an, înainte de de sărbătorile de iarnă, avem un eveniment global important despre care ne place să vorbim în anticiparea gândurilor bune de Crăciun sau de Anul Nou. Acest eveniment e marea conferință climatică, COP-ul, și se ocupă cu menținerea apocalipsei pe agenda publică. Mulți vor să facă din el un eveniment zvelt, progresist, care să ne schimbe modul de viață într-un an, să ne facă ecologiști de serviciu și să pună capăt antropocenului.

De fapt, în esența lui, COP-ul e o conferință la care participă cei mai anoști lideri de guvern, miniștri și diplomați. În mare parte, e un ghiveci de politruci care încearcă să împace capitalismul-dezastru cu însăși atmosfera Terrei care an de an se îmbogățește cu și mai multe gaze cu efect de seră. Toată tevatura asta anuală face parte din procesul onusian, adică e foarte greoaie, cere mult timp și resurse, și, de cele mai multe ori, rezultatul se cheamă statu-quo sau, mai aproape de noi, schimbarea e cam aceea din discursul lui Farfuridi.

COP 26  este conferința Națiunilor Unite privind schimbările climatice din 2021. „COP” înseamnă „Conferința părților”, adică statele care au semnat Convenția Cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice.

La întâlnirile COP, reprezentanții națiunilor care au convenit asupra cadrului se reunesc pentru a negocia modalități de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră și de a reduce efectele mortale ale schimbărilor climatice.

Reuniunile anterioare ale COP au condus la crearea Protocolului de la Kyoto (1997) – un tratat internațional în care multe țări au convenit să reducă emisiile de gaze cu efect de seră. A fost cel mai ambițios tratat climatic înainte ca Acordul de la Paris să fie negociat la COP21. La reuniunea COP de la Paris din 2015, aproape 200 de națiuni s-au angajat să ia măsuri semnificative pentru a limita schimbările climatice la 2 grade Celsius de încălzire sau mai puțin. Întâlnirile ulterioare ale COP s-au concentrat pe detalierea Acordului de la Paris, iar COP26 va continua să lucreze pentru atingerea obiectivelor tratatului.

In decembrie 2015 eram la Le Bourget langa Paris, în clădirea în care Acordul urma să fie sancit. Din nefericire, mă aflam la doi pereți distanță de sala mare în care Laurent Fabius dăduse cu ciocănelul verde în masă. Gestul solemn al ministrului de externe francez, vizibil extenuat, distribuit pe sute de monitoare în tot complexul COP-ului cu numărul 21 a fost urmat de un răcnet în crescendo, aplauze, fluierături; Christiana Figueres, Al Gore, Francois Hollande aplaudau vehement și își agitau pumnii în aer ca la o finală de Cupă Mondială.

„Cum măsurăm succesul sau eșecul angajamentelor? Care este combinația adecvată de finanțare publică și privată pentru a îndeplini angajamentul și ce facem cu privire la transparență? Clișeul e inevitabil: Diavolul chiar e în detalii.”

O mare problemă se ascunde în mecanismele de piață; la 7 ani de la Protocolul de la Kyoto Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM) intra în vigoare și începea creditarea globală a carbonului. Au fost multe tranzacții bancare sau creditare pentru “aer cald” care nu făceau decât să ascundă scurgerile de carbon (carbon leakage) – adică pentru activitate industrială din lumea dezvoltată se transferau producția și emisiile în altă parte a globului la care se adăugau și niște credite de carbon. Apoi diverse speculații cu aceleași credite combinate cu eliberarea de prea multe permise a făcut prea des din CDM o schemă pentru “băieți deștepți”. Modul de măsurare și de calculare a emisiilor a fost mereu un ghimpe în coasta UNFCCC, iar piețele carbonului mereu complică treaba; taxarea emisiilor companiilor ar fi cea mai simplă soluție în ciuda aparenței socialiste care îi sperie pe marii jucători din businessul global.

La COP-ul de la Marrakesh din 2001 a apărut și mecanismul LULUCF (utilizarea terenurilor, schimbarea utilizării terenurilor și silvicultură) care lua în calcul absorbanții de carbon (carbon sinks) – capacitatea pădurilor sau mlaștinilor de a reține carbonul dar și aceea de a extrage CO2 din atmosferă în procesul de fotosinteză sau, în termeni climatici, generarea de emisii negative ori biosechestrarea carbonului. Pentru tona de carbon eliminată astfel se primește o unitate de eliminare (removal unit) un credit de carbon. Pe viitor, la alte COP-uri emisiile negative, fie ele naturale (adică păduri) sau tehnologice vor primi un rol tot mai important.

COP-ul de la Cancun 2010 din Mexic a fost un mare punct de inflexiune. Atunci, reducerea emisiilor a devenit la fel de importantă precum adaptarea la schimbările climatice și s-au pus bazele finanțărilor rapide pentru proiecte de adaptare în țările în curs de dezvoltare; acestea sunt mereu sursă de scandal între participanții la COP-uri. Evident, nu putem compara emisiile Olandei cu cele ale Burkinei Faso. Însă efectele schimbărilor climatice lovesc mai tare statul african, deci e o chestiune de justiție globală a finanța statele sărace din zone afectate și care trebuie să se adapteze urgenței climatice. În același timp, există mereu riscul ca fondurile să ajungă în conturile unor dictatori siniștri sau în buzunarele unor oligarhi omnipotenți în state supercorupte.

COP-ul din 2009 de la Copenhaga, infamul Brokenhagen, rămâne în istoria recentă ca cel mai mare flop diplomatic în ce privește clima. De acolo a plecat și planul de a inova dreptul internațional public cu un tip de acord cu totul nou, diferit de clasicul tratat multilateral, în care să nu fie stipulate obligații clare și termeni stricți ci ținte autoimpuse într-un fel de competiție a ambițiilor de reducere a emisiilor între statele părți. Astfel, în Acordul de la Paris dispar obligații seci precum cele stipulate, de exemplu, în Protocolul de la Montreal privind substanțele care epuizează stratul de ozon din 1987 (intrat în vigoare în 1989) și care obligă părțile să reducă gazele fluorurate în termeni foarte ritoși. Sub Acordul de la Paris avem „contribuții determinate la nivel național” (NDC) care, deși pun o mare presiune de ordin moral asupra statelor părți, lasă mult spațiu echivocului. 

 

Cine merge la ședințele COP și ce se întâmplă acolo?

Întâlnirile COP reunesc lideri mondiali, cetățeni, oameni de știință și reprezentanți ai businessurilor, guvernelor, organizațiilor non-profit și o varietate de alte grupuri. Rezultatul este o conferință care se simte ca un amestec dintre o întâlnire de cercetare și târg de carte sau Comic Con.

Mulți membri ai societății civile sunt acolo pentru a oferi expertiză și contribuții asupra procesului de negociere și pentru a motiva un rezultat pozitiv.

Înaintea fiecărei reuniuni COP, părțile decid problemele majore care trebuie negociate. În cadrul întâlnirii propriu-zise, Conferința Părților lansează negocierile și apoi le închide, iar în cele două săptămâni dintre acestea vor avea loc cinci sau șase întâlniri simultan pentru a discuta subiectele atribuite. Cele mai mari și mai importante întâlniri au loc într-o sală imensă în care toate țările au cel puțin două locuri, cu spațiu în jurul marginilor sălii pentru observatori. Există, de asemenea, întâlniri mai mici, cu mai puține locuri pentru observatori și unele care sunt limitate doar la delegații de țară. Unele sesiuni sunt difuzate pe web sau intern la televizoare, în timp ce altele nu.

În paralel cu negocierile, este ca o expoziție comercială, e chiar ca la TIB – Târgul Internațional București – cu companii și organizații care își prezintă tehnologiile și soluțiile pentru reducerea emisiilor ori pentru adaptarea la impactul climatic.

Am văzut amuzamente:

  • oameni mergând pe podea într-un costum murdar de urs polar pentru a evidenția pierderea habitatului pe măsură ce gheața polară se topește 
  • un costum înnegrit de Moș Crăciun pentru a sublinia faptul că cărbunele este cel mai murdar combustibil. 
  • Un premiu negativ numit Fosila zilei este oferit de CAN – Rețeaua de Acțiune pentru Climă din care noi facem parte, în fiecare zi unui negociator de țară care face cel mai inutil comentariu sau obiecție în timpul întâlnirilor. „SUA a câștigat o mulțime de Fosile”. Premiul are tot sensul din lume: unele discursuri sunt atât de goale de conținut încât, în contrapartidă, cel cu meandrele concretului și sinergia faptelor ar fi de o profunzime marc-aureliană.
  • Cubul de CO2 – o tona de carbon intr-un cub luminat
  • Strutii din Cancun in 2010 – capetele in nisip pe plaja din Cancun.
  • Odată cu întâlnirile și târgul comercial, există evenimente secundare în care oamenii vorbesc despre munca lor și despre cum au rezolvat o anumită problemă legată de schimbările climatice. 

 

Care sunt prioritățile la COP26 și ce este diferit în acest an?

La întâlnirea din acest an, negociatorii se vor concentra pe patru obiective:

  1. Asigurarea a emisiilor zero net global până la jumătatea secolului și păstrarea obiectivului de 1,5 grade la îndemână. Acest lucru va cere țărilor să vină cu planuri mai ambițioase de reducere a emisiilor.
  2. Adaptare pentru a proteja comunitățile și habitatele naturale.
  3. Mobilizarea finanțelor. Conform Acordului de la Paris, țările dezvoltate s-au angajat să cheltuiască 100 de miliarde de dolari pe an pentru a finanța adaptarea la climă și reducerea emisiilor.
  4. Consolidarea colaborării prin definirea și convenirea asupra regulilor detaliate ale Acordului de la Paris și accelerarea acțiunii împotriva schimbărilor climatice.

Multe dintre problemele importante care vor apărea vor fi măsurarea cât de mult progres am făcut în ceea ce privește reducerea emisiilor, respectarea angajamentelor de finanțare și modul în care ajutăm țările să se adapteze, în special țările în curs de dezvoltare.

In subsidiar, temele de discutii vor atinge și eliminarea treptată a cărbunelui în întreaga lume și  stoparea defrișărilor.

 

Romania la COP26

Mi-e greu să-mi dau seama în mod clar care e politica climatica a Romaniei; echivocul si ambiguitatea sunt similare altor politici publice românești: educatia, sanatatea publica – cu corolarul combaterea pandemiei. Mari succese, nu? De foarte curand, luna asta, a fost aprobat Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNIESC) pentru perioada 2021-2030. Devine ceva mai clar, însă până de curand „cărbunele curat” era în topul preferintelor policymakerilor de la București.

În perspectiva COP-ului de la Glasgow, Ministerul Afacerilor Externe a declarat că România „s-a alăturat luptei împotriva schimbărilor climatice și sprijină implementarea priorităților în domeniu la nivel regional, internațional și global”.

Chiar și așa, România se află pe locul 30 în Indicele de performanță al schimbărilor climatice (CCPI) 2021 elaborat de Germanwatch, NewClimate Institute și Climate Action Network – la care și 2Celsius a participat. Anul trecut, România era pe locul 24.

Studiul spune că, în ciuda potențialului mare în sectorul energiei regenerabile din România, „politicile slabe de sprijin, combinate cu inconsecvențele legislative, continuă să contracareze o tranziție către o energie curată”.

Continuă spunând că România „nu se îndreaptă în direcția bună” când vine vorba de reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și a consumului de energie.

Avem însă norocul istoric de a fi membri UE și uniunea negociază în numele tuturor membrilor la COP.

Iar UE e un leader țn politicile internaționale de mediu. E foarte important acest leadership. Astfel UE își arată angajamentul fata de multilateralism în relațiile internaționale. Își formează totodată si o identitate particulara, dar mai ales exportă norme de mediu și creează astfel regulile de bază ale jocului.

UE este parte a negocierilor la COP-ul climatic, dar nu e o parte per se – subiecții de drept internațional rămân statele membre.

Cu toate astea, Art. 191 (4) TFEU îi da uniunii puteri speciale în ceea ce privește politica de mediu și „exportul acestei politici”. Astfel, de obicei, UE delega un comisar care sa negocieze acte internaționale plus încă o persoana care reprezintă statul membru aflat la președinția rotativa a UE. Evident, statele membre își trimit reprezentanți la rându-le, însă avem de-a face cu diviziune a muncii informala intre UE si statul membru.

 

Acum, la COP26, UE va merge cu gândul de a „exporta” Pactul Verde European.

Europa vrea să fie primul continent neutru din lume din punct de vedere climatic. Pentru a realiza acest lucru, s-a angajat să reducă emisiile cu cel puțin 55% până în 2030, comparativ cu nivelurile din 1990. Odată cu European Green Deal, strategia de creștere a UE, Europa face pași concreți către o economie decarbonizată.

Această transformare a economiei și a societăților europene nu numai că va contribui la reducerea emisiilor, ci va stimula și inovarea și investițiile, va crea mai multe locuri de muncă și va stimula creșterea economică.

 

30%

din bugetul UE și NextGenerationEU sunt dedicate sprijinirii acțiunii climatice

 

40%

nou obiectiv de energie regenerabilă pentru 2030

 

UE – Carbon zero pana in 2050!

 

În ce privește finanțele, România va participa activ la contribuția europeană: 

21 miliarde EUR

Contribuția anuală a echipei Europei pentru finanțarea globală a schimbărilor climatice

4 miliarde EUR

Fonduri suplimentare până în 2027 propuse de președinta von der Leyen în discursul său din 2021 privind starea Uniunii

 

Evident, apare o întrebare: cum de o țară cu sincope serioase în dezvoltare sau, citându-l pe președintele Iohannis, un stat eșuat, precum România devine un contributor important la finanțarea globală sub Acordul de la Paris pentru alte state mult mai năcăjite. De fapt noi nu suntem un contributor net, mulți bani ni-i recuperăm prin Regulamentul Diviziunii Efortului sau Regulamentul European privind Acțiunea Climatică, dar și prin fondul de tranziție justă din cadrul Pactului Verde European. Deci nu prea pierdem bani.

 

Jucătorii globali

S.U.A.

a promis să-și dubleze contribuția în țările cu venituri mici și medii

China

a anunțat încetarea finanțării cărbunelui de peste mări

Turcia

a ratificat Acordul de la Paris privind clima

Rusia

Plan: emisii zero pana in 2060, însă până atunci se va juca cu robinetul de gaz.

 

Metan

Și dacă veni vorba de gaz, cel mai important lucru pe care-l are UE în tolba și cu care va merge la Glasgow este:

Uniunea Europeană și Statele Unite au anunțat Global Methane Pledge (Angajamentul Global privind Metanul), o inițiativă de reducere a emisiilor globale de metan care va fi lansată în cadrul Conferinței ONU. Președintele Biden și președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, au îndemnat țările la Forumul Economiilor Majore pentru Energie și Climă (MEF) condus de SUA să se alăture Angajamentului și i-au salutat pe cei care și-au semnalat deja sprijinul.

Planul are în vedere emisiile fugitive ale acestui gaz, la productie, transport si utilizare. Metanul este de 80 de ori mai puternic în termeni de efect de seră decât echivalentul CO2.

Iar România vrea ca metanul să fie considerat investiție verde.

În aceeași idee a taxonomiei investițiilor ecologice, România se află și în grupul statelor iubitoare de energie nucleară. Inutil de spus că emisiile reduse ale Franței se datorează ponderii mari a nuclearului în mixul energetic al țării. Franța obține mai mult de două treimi din electricitate din energie nucleară, ceea ce îi oferă cele mai scăzute emisii din orice economie majoră. Acesta este în contrast puternic cu Germania, unde nuclearul generează 11% din energie, în timp ce combustibilii fosili reprezintă 44%, din care 24% cărbune.

Nuclearul are mari susținători în UE. Franța, evident, Slovacia și Finlanda construiesc noi centrale, iar planuri nucleare în diferite stadii de pregătire sunt în Cehia, Polonia, Ungaria, Bulgaria și chiar și la noi, în România, pe hârtie. Anxietatea față de nuclear e încă mare după dezastrul de la Fukushima, dar și legată de evenimente din prezent când despoți precum Lukashenko al Belarusului construiește în condiții de crasă lipsă a transparenței o centrală nucleară la 20 km de frontiera cu Lituania. 

Alte țări ar vrea să ia în considerare reactoarele mici modulare (SMR) – o tehnologie futuristă – atunci când vor deveni disponibile. 

În cazul în care Comisia Europeană o consideră o sursă de energie curată într-o taxonomie modificată, ar fi posibil ca state de-a dreptul anti-nucleare, precum Italia, să ia în vizor mini-reactoarele. 

SMR-urile sunt prezentate în alte țări ca o modalitate potențială de a construi centrale nucleare mai ieftine, care ar putea oferi o bază scăzută și stabilă de energie electrică pentru a sprijini sursele regenerabile fluctuante, fără prețul masiv și timpul de construcție al unei unități de dimensiuni mari.

Comisia a convocat un workshop cu ușile închise despre SMR în această vară pentru a afla cele mai recente actualizări din industrie. Acesta va decide dacă include nuclearul în lista taxonomiei sale de investiții durabile înainte de iarnă. La COP26 Timmermans va face publicitate Pactului Verde European în forma sa actuală, deci nuclearul (și pentru România) rămâne în expectativă.

 

Alte lucruri de urmărit la COP-urile ce vor veni

Există cinci lucruri de urmărit în Glasgow, și anume: 

  1. progresele înregistrate în reducerea decalajului de emisii, 
  2. reducerea decalajului de finanțare pentru schimbările climatice, 
  3. extinderea finanțării pentru adaptare și sprijinul pentru pierderi și daune, 
  4. completarea Regulamentului de la Paris fără lacune,
  5. extinderea inițiativelor sectoriale care vor sa accelereze tranziția spre verde.