În fiecare primăvară, pe culmile Munților Șureanu, turmele urcă spre pășunile alpine pe aceleași poteci pe care le-au bătut generații de ciobani într-un fenomen transhumant unic. Iarba pe care o pasc oile ține în pământ carbon acumulat de secole, iar pășunatul păstrează deschise pajiștile care, lăsate în voia lor, s-ar umple de jnepeni, ienuperi, scaieți și tufișuri uscate. În aceeași lună – noiembrie – în care ciobanii coboară turmele la iernat, la peste o mie de kilometri spre sud, la malul mării, în Antalya, delegațiile a aproape două sute de țări negociază la COP31 viitorul climei.

Legătura dintre cele două imagini pare îndepărtată. Nu este. Pe masa negocierilor de la Antalya se află, din nou, metanul — un gaz cu efect de seră mult mai puternic decât CO₂ (pe termen scurt), din care o parte semnificativă provine din digestia rumegătoarelor. 2Celsius a acoperit extensiv emisiile de metan încă de la începutul Global Methane Pledge la Glasgow în 2021. Iar în dosarul comunităților montane aflăm acum o întrebare incomodă: cum reduci emisiile de metan fără să distrugi tocmai sistemele de păstorit extensiv care țin muntele viu?

Metanul, „cea mai rapidă pârghie” — și de ce agricultura rămâne în urmă

COP31 de la Antalya, sub președinția Turciei, o are pe Australia, țara care conduce negocierile, în baza unui compromis între cele două state. Metanul a primit un loc vizibil încă din primele zile: programul Summitului Liderilor a inclus un summit dedicat gazelor cu efect de seră non-CO2, iar în pavilionul Danemarcei, a avut loc o evaluare a stadiului Angajamentului Global privind Metanul (Global Methane Pledge) și a cadrelor naționale de reducere.

Angajamentul, lansat de UE și SUA în 2021, reunește astăzi 159 de țări în jurul unui obiectiv colectiv: reducerea emisiilor globale de metan cu 30% până în 2030, față de nivelul din 2020. Este însă un angajament voluntar și colectiv, care nu împarte reducerile pe țări sau pe sectoare. Primul Raport Global privind Stadiul Metanului, lansat de UNEP și Coaliția pentru Climă și Aer Curat la COP30, la Belém, a arătat că progresul este real, dar mult prea lent pentru a atinge ținta din 2030.

Agricultura este cel mai mare capitol al acestei povești: potrivit UNEP, ea generează aproximativ 42% din emisiile globale de metan de origine umană, iar fermentația enterică — metanul eliberat de rumegătoare în procesul de digestie — este principala sursă din sector. Și, an de an, agricultura reușește să rămână la marginea negocierilor. Analiști ai fundației Changing Markets avertizau încă din ianuarie că lobby-ul agricol va încerca și la Antalya să mențină „excepționalismul agricol”. În paralel, un proiect de declarație privind tranziția către sisteme alimentare sustenabile, diversificate și cu emisii reduse, propus pentru adoptare la COP31, face trimitere explicită la Angajamentul privind Metanul și cere semnatarilor să își extindă eforturile de reducere și asupra surselor agricole.

Un dezechilibru pe care negocierile îl ratează

Aici apare nuanța pe care dezbaterea globală o pierde adesea. Metanul enteric nu este produs doar de marile ferme industriale de lapte și carne, cu densitate mare de animale și furaje concentrate. Îl produc și oile și vacile unui cioban din Carpați. Dar cele două sisteme nu sunt echivalente climatic.

Păstoritul montan extensiv rămâne o sursă de metan, iar acest lucru trebuie spus cinstit: nu există un păstorit „neutru din punctul de vedere al carbonului” doar pentru că este tradițional. Argumentul climatic al păstoritului montan nu trece prin metan, ci prin… pământ. Un studiu din 2025 asupra pajiștilor montane din Carpații Occidentali din Slovacia a arătat că 94% din carbonul acestor ecosisteme este stocat în sol, iar cercetări comparabile indică faptul că pășunatul prin rotație, bine gestionat, poate crește carbonul organic din sol cu 50–60% față de pajiștile negestionate. Densitatea mică a animalelor pe hectar și diversitatea furajelor indică, în general, o intensitate mai mică a metanului pe hectar decât în sistemele intensive — o comparație mai restrânsă și mai disputată, pe care nu o exagerăm.

Ce putem spune cu încredere este următorul lucru: pășunatul extensiv bine gestionat bate abandonul — la carbonul din sol, la riscul de incendii și la biodiversitate.

Pentru păstoritul montan, reducerea metanului enteric nu arată ca în fermele industriale. Aditivii furajeri, amintiți în foile de parcurs internaționale pentru metanul enteric, presupun o rație zilnică controlată, greu de aplicat unei turme care paște liber pe munte. Pârghiile realiste sunt altele: sănătatea și longevitatea animalelor (un animal sănătos care trăiește mai mult produce mai mult pe aceeași cantitate de metan), calitatea pășunii și rotația, alegerea raselor locale adaptate, reducerea pierderilor și o încărcătură de animale potrivită cu ce poate susține pajiștea. Toate acestea scad intensitatea emisiilor fără a împinge ciobanii de pe munte. Iar ce lipsește aproape complet este măsurarea: fără date despre emisiile și sechestrarea din sistemele montane, acestea vor fi tratate în continuare la fel ca o fermă intensivă de la câmpie.

Când ciobanii pleacă – abandonul ca risc climatic

Alternativa la un păstorit mai bun nu este, în practică, „zero emisii”. Este abandonul. Rețeaua PAC a UE estimează că aproximativ 20 de milioane de hectare — 11% din terenurile agricole ale Uniunii — sunt expuse unui risc ridicat de abandon, iar România se numără printre statele cele mai afectate, cu un risc care atinge aproape 30% din suprafața agricolă. Munții și zonele slab populate sunt numite explicit printre cele mai vulnerabile.

Când turmele dispar, tufărișurile acumulează combustibil, iar riscul de incendii extreme crește chiar și în regiuni care nu au avut niciodată o „tradiție” a incendiilor de vegetație. Un incendiu pe o fostă pășune eliberează dintr-odată carbonul acumulat și arată că peisajul a pierdut o formă ieftină și auto-regenerabilă de gestionare a metanului.

Schimbările climatice închid cercul. Linia pădurii urcă, ploile se redistribuie, seceta și caniculele lovesc pășunile, zăpada se topește mai devreme și schimbă calendarul transhumanței. Experți ucraineni arătau în martie 2026 că sezonul de iarnă în Carpați s-a scurtat deja cu 8–10 zile. Stresul climatic face păstoritul de altitudine mai greu, ceea ce accelerează abandonul; abandonul slăbește solul și apa care ar fi dat peisajului reziliență; iar un peisaj slăbit este mai expus următorului șoc. Este o buclă care se autoîntărește — cel mai puternic argument pentru a trata declinul păstoritului montan ca o problemă de politică climatică, și nu doar de economie rurală sau de patrimoniu.

Munții la COP31: de la ghețari la comunitățile care aleg să rămână

Munții au avut la Antalya o prezență mai consistentă decât în anii trecuți, în parte datorită dialogului dedicat munților și schimbărilor climatice, aprobat la COP30 și desfășurat în 2026 în cadrul SBSTA 64. La Antalya, Parteneriatul Montan (Mountain Partnership) și membrii săi au organizat o serie de evenimente: sesiuni despre deblocarea finanțării pentru adaptare în regiunile montane; în hub-ul de consolidare a capacităților al UNFCCC, discuții despre ce nevoi specifice au regiunile montane pentru reziliență climatică; în pavilionul Kârgâzstanului, o consultare privind prioritățile pentru Summitul Global al Munților Bishkek+25 din 2027. Pavilionul „Criosferei” a adus în discuție pierderea zăpezii și a gheții din cei mai înalți munți ai lumii și riscurile în cascadă pentru infrastructura montană.

În pavilionul Mobilității Climatice, evenimentul „Comunitățile montane la răscruce: finanțare, justiție, reziliență și alegerea de a rămâne” pune exact întrebarea care contează și în Carpați: ce trebuie să se întâmple pentru ca oamenii să poată rămâne la munte, cu o viață demnă, și nu să fie împinși să plece?

Cele mai multe dintre aceste discuții privesc însă Himalaya, Anzii sau, cel mai mult, Asia Centrală — ghețari, lacuri glaciare, migrație. Munții europeni de altitudine medie, cu peisajele lor culturale create de păstorit, rămân o voce slabă în acest cor.

Ucraina a pus Carpații pe agenda COP31

Ucraina a venit la Antalya pentru a cincea oară cu propriul pavilion, sub tema „Ucraina este soluția”, cu peste 70 de evenimente dedicate rezilienței climatice, energiei, apei și reconstrucției verzi în plin război. Dar cel mai important gest al Ucrainei pentru munți a venit însă mai devreme, la Bukovel, în regiunea Ivano-Frankivsk; Ucraina a găzduit acolo primul summit „Carpathian 8” (C8), lansând Inițiativa de Integrare Carpatică — un nou format de cooperare la nivel înalt (Romania a fost reprezentată de președintele Nicușor Dan) care reunește opt țări carpatice și instituțiile UE.

Președintele Volodimir Zelenski a comparat Carpații cu Alpii: o mare regiune montană europeană, cu un set unic și complex de provocări climatice, de infrastructură și instituționale, multe dintre ele rezolvabile doar împreună. Declarația summitului face referire la protecția biodiversității carpatice, la conservarea peisajelor culturale și a modului de viață tradițional al comunităților montane. Summitul a avut și critici: Greenpeace Ucraina a avertizat că planurile energetice prezentate acolo pot pune în pericol ecosistemele carpatice — un semn că „dezvoltarea Carpaților” poate însemna lucruri foarte diferite. La fel de critici am fost și noi la 2Celsius. În primăvară, la Ujhorod, o conferință științifică internațională a analizat, la rece, conservarea și utilizarea durabilă a ecosistemelor forestiere și alpine din Carpații ucraineni în contextul schimbărilor climatice.

Viena: Ucraina preia președinția Convenției Carpatice

Următoarea oprire este Viena. Între 1 și 3 decembrie 2026, la Centrul Internațional din Viena, se reunește a opta Conferință a Părților la Convenția Carpatică (COP8) — principalul organ de decizie al Convenției, care reunește cele șapte state părți, inclusiv România. Aici se stabilesc direcția politică, programul de lucru și bugetul Convenției, și se evaluează implementarea ei și a protocoalelor sale.

La COP8, Ucraina preia președinția Convenției Carpatice. Kievul a prezentat deja statelor părți prioritățile mandatului, care vor sta la baza cooperării din 2027–2029. Președinția înseamnă conducerea reuniunilor oficiale și de experți, stabilirea priorităților pentru acțiunile comune și lansarea de noi proiecte de mediu.

Este momentul potrivit pentru o discuție care lipsește din politica europeană. Convenția Carpatică are un Protocol privind agricultura și dezvoltarea rurală durabilă, dar implementarea lui este mult mai slabă decât cea a protocolului omolog din Convenția Alpină. Politica Agricolă Comună permite deja sprijin pentru pășunatul montan, dar ca opțiune națională, nu ca regulă. Legea UE privind refacerea naturii urmărește exact habitatele de pajiște întreținute prin pășunat, dar planurile naționale rareori îi numesc pe păstori parteneri. Cadrul european de certificare a eliminărilor de carbon încă nu are metodologii pentru pășunatul montan prin rotație. Iar contabilitatea LULUCF tratează la fel pășunea montană pășunată extensiv și pajiștea intens drenată de la câmpie.

Land Use Land Use Change and Forestry (LULUCF), pe scurt, este un sector și un cadru legislativ european care contabilizează emisiile și absorbțiile de gaze cu efect de seră generate de felul în care sunt folosite terenurile și pădurile. Acesta măsoară cât CO2 (în echivalent) e absorbit de păduri, pajiști, soluri și terenuri agricole (care funcționează ca „chiuvete de carbon” naturale) și cât este emis prin defrișări, incendii, desecarea mlaștinilor sau aratul intens. Prin Regulamentul LULUCF, statele membre trebuie să se asigure că emisiile din acest sector nu depășesc cantitatea pe care o pot absorbi (sau că orice tăiere/emisie este compensată de replantări și creșterea fondului forestier).

2Celsius la Viena: Munții Șureanu, primul masiv carpatic cu un propriu plan climatic și de dezvoltare

2Celsius va fi prezentă la COP8 de la Viena, unde va contribui la discuțiile despre atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea comunităților carpatice la acestea. Mesajul este simplu: comunitățile montane nu sunt doar victime ale crizei climatice, ci și gestionari ai unor peisaje care stochează carbon, rețin apa și reduc riscul de incendiu — cu condiția să rămână pe munte și să fie sprijinite să o facă bine.

Tot la Viena, 2Celsius va prezenta primul plan de dezvoltare pentru un masiv carpatic care integrează atât atenuarea, cât și adaptarea la schimbările climatice și managementul riscurilor climatice — de la criza apei și a energiei până la fenomenele meteorologice extreme. Masivul este Munții Șureanu, iar la COP-ul de la Viena 2Celsius va expune și activitățile Asociației de Dezvoltare Intercomunitară (ADI) Munții Șureanu.

Alegerea scării nu este întâmplătoare. Între declarațiile globale de la Antalya și realitatea unei stâne de pe munte, masivul montan este nivelul la care lucrurile pot fi, în sfârșit, concrete, nivelul de bază al dezvoltării locale: se pot măsura carbonul din sol și emisiile turmelor, se poate decide, pășune cu pășune, unde pășunatul continuat sau reluat aduce mai multă valoare climatică și biodiversitate decât sălbăticirea necontrolată, se pot planifica sursele de apă și de energie ale satelor și comunitatea însăși poate răspunde (nu doar să i se impună răspunsuri de la centru).

Dacă Ucraina vrea ca președinția sa să lase ceva concret în urmă, iar Convenția Carpatică vrea să recupereze distanța față de Convenția Alpină, un model de plan climatic pentru un masiv montan, construit împreună cu comunitățile locale, este un bun punct de plecare.

De la metan la munte. Ce cerem?

Povestea care leagă Antalya de Viena este, de fapt, una despre precizie. Lumea are nevoie să reducă rapid metanul — este cea mai rapidă cale de a încetini încălzirea pe termen scurt. Dar o politică pentru metan care nu face diferența între o fermă industrială și o turmă care urcă pe Șureanu riscă să grăbească abandonul muntelui, cu tot ce înseamnă el pentru sol, apă, incendii și oameni.

Ce propunem este o agendă în patru puncte:

  1. Metanul enteric în sistemele extensive, tratat separat: măsuri de reducere a intensității emisiilor adaptate păstoritului montan (sănătatea animalelor, rase locale, gestionarea pășunii), nu copiate din sistemele intensive.

  2. Măsurare la scară de masiv montan: date despre carbonul din sol și emisiile din sistemele montane, care să permită diferențierea pe tip de gestionare și altitudine în raportarea LULUCF.

  3. Păstorii ca parteneri: păstoritul transhumant numit explicit în planurile naționale de refacere a naturii, iar pășunatul montan prin rotație inclus de la început în metodologiile europene de certificare a carbonului.

  4. Convenția Carpatică, „cu dinți”: folosirea experienței Convenției Alpine pentru a întări implementarea Protocolului carpatic privind agricultura și dezvoltarea rurală — o sarcină potrivită pentru președinția ucraineană.

Ciobanii de pe Șureanu nu sunt la Antalya și nu vor fi nici la Viena. Dar viitorul lor se discută în ambele locuri. Treaba noastră este să ne asigurăm că, atunci când se va vorbi despre metan și despre munți, cineva va aduce în discuție și pășunea alpină.