Pe 13 noiembrie 2026, România a câștigat definitiv procesul Roșia Montană: comitetul ad-hoc ICSID a respins cererea de anulare a Gabriel Resources, iar pretențiile de 6,5 miliarde de dolari au murit odată cu ea. Aurul rămâne în munte, cianura nu ajunge în Apuseni, iar un sit UNESCO rămâne întreg. Dar victoria vine exact când o nouă goană după resurse cuprinde regiunea: magneziu la Rășinari, litiu în valea Jadarului, cupru și aur în Munții Apuseni, toate sub eticheta „minerale critice pentru tranziția verde”.
Întrebarea pentru noi, cei care lucrăm pentru climă, nu e dacă Europa are nevoie de metale. Are. Întrebarea este cine decide, cu ce informații și cu ce preț plătit de ape, păduri și comunități. Roșia Montană arată că legea, democrația locală și transparența pot ține piept chiar și unei pretenții de miliarde. Arată și cât de ușor pot fi rescrise aceste reguli când presiunea economică și politică crește. Dar lupta a durat un sfert de veac.
Roșia Montană sau dreptul statului de a spune „nu”
Notă: Termenul de „stat” e folosit în accepțiunea largă care include populație, teritoriu și putere publică legitimă. Nu se referă strict la aparatul care exercită puterea de stat prin interese partizane și care a fost în cea mai mare parte complicele întreprinderii abuzive de la Roșia Montană.
Verdictul final confirmă o idee simplă: un stat poate refuza un proiect minier periculos fără să plătească despăgubiri pentru profiturile viitoare ale investitorului. Tribunalul ICSID respinsese, în martie 2024, toate pretențiile Gabriel Resources și obligase compania la aproximativ 10 milioane de dolari cheltuieli. Comitetul ad-hoc a respins acum toate cele cinci motive de anulare, inclusiv acuzațiile privind lipsa de independență a arbitrilor, și a pus și costurile acestei etape în sarcina companiei.
Miza de mediu era enormă. Proiectul prevedea extragerea a circa 300 de tone de aur prin cianurare, cu exploatări în carieră deschisă în patru munți și un iaz de decantare uriaș în valea Cornei. Memoria accidentului de la Baia Mare din ianuarie 2000, când ape contaminate cu cianură au ajuns în Tisa și Dunăre, a făcut ca riscul să nu fie abstract pentru nimeni.
Ce a cântărit juridic:
- Licența socială. Protestele din 2013, cele mai mari mobilizări civice de după 1989, și respingerea legii speciale de către Parlament au fost tratate ca riscuri pe care investitorul le cunoștea, nu ca abuzuri ale statului.
- Patrimoniul. Includerea Roșiei Montane în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, în iulie 2021, interzice orice nouă exploatare auriferă în zonă.
- Competența de reglementare. Tribunalul a constatat că instituțiile statului nu s-au coordonat pentru a bloca deliberat proiectul și nu și-au abuzat puterea.
Victoria are însă un preț. Unsprezece ani de litigiu, onorarii de avocat de zeci de milioane de euro și o amenințare de 6,5 miliarde de dolari care a apăsat asupra oricărui guvern. Acesta este efectul de „răcire reglementară” al arbitrajului investițional (ISDS): statele ezită să protejeze mediul de teama unor procese uriașe. Iar povestea nu s-a terminat complet: Gabriel a notificat deja o nouă dispută privind refuzul de a-i prelungi licența, iar compania vorbește acum despre o posibilă insolvență.
Noua goană după resurse poartă haine verzi
Astăzi, mineritul nu se mai vinde ca „locuri de muncă și aur” (cred ca că toți își amintesc ce infestare cu publicitate și corupere a cvasi tuturor media mainstream era prin anii 2000 – ai fi zis că RMGC era o întreprindere socială). Azi, mineritul e vândut ca o condiție a tranziției energetice. Regulamentul european privind materiile prime critice (CRMA), în vigoare din mai 2024, cere ca până în 2030 UE să extragă 10%, să proceseze 40% și să recicleze 25% din necesarul de materii prime strategice. Comisia a desemnat deja 106 „proiecte strategice”. Trei proiecte românești, de 615 milioane de euro, au intrat pe lista din martie 2025, iar în octombrie 2026 au fost selectate alte cinci.
Dependența de China este reală, iar bateriile, turbinele, rețelele electrice, toată mobilitatea electrică au nevoie de litiu, magneziu și cupru. Dar eticheta „strategic” accelerează autorizările și schimbă tonul dezbaterii: cine se opune pare că se opune tranziției însăși. Aurul nici nu este pe lista materialelor critice, dar intră adesea în aceleași perimetre cu cuprul, cum se întâmplă în Apuseni.
Perspectiva climatică cere însă o ordine diferită a priorităților:
- Mai puțin – reducerea cererii prin transport public, mașini mai mici, eficiență.
- Mai mult reciclat – ținta de 25% pentru reciclare este cea mai ieftină mină pe care o are Europa.
- Abia apoi extracție nouă – cu standarde de mediu complete, nu derogate, și cu acordul real al comunităților.
O tranziție care distruge acvifere și păduri pentru a face mașini electrice nu este verde, este doar extractivism cu altă etichetă.
Rășinari: 98% au spus „NU” în inima Mărginimii Sibiului
Pe 8 noiembrie 2026, 98,43% dintre cei care au votat la Rășinari au respins orice exploatare minieră pe teritoriul comunei. Prezența a fost de peste 50%: 2.194 de voturi „NU” și doar 35 „DA”. Referendumul a venit după ce compania Mineral Proiect Invest (MPI) a obținut, în septembrie, licența de exploatare pentru zăcământul de magneziu de la Valea Dobra, estimat la peste 50 de milioane de tone.
Miza de mediu este concretă: o carieră la poalele Cibinului, într-un peisaj de pășuni, păduri și izvoare de munte, într-o comunitate care trăiește din păstorit, turism și tradiție. Oamenii au spus limpede că vor să păstreze acest model de viață.
Juridic, situația este tensionată. Licența vine de la autoritatea națională pentru resurse minerale (ANRM), iar referendumul local a fost consultativ. Pârghia comunei este urbanismul: cu câteva zile înaintea votului, primarul a refuzat certificatul de urbanism cerut de MPI. Disputa se mută acum, foarte probabil, în instanța de contencios administrativ.
Există și două lecții despre transparență:
- Informarea a eșuat. Primarul spune că oamenii au primit „informații trunchiate”, iar mulți au ajuns să creadă că în zonă ar exista uraniu. Când autoritățile și compania nu comunică deschis și din timp, încrederea se pierde.
- Presa a fost presată. Jurnaliști care au investigat proiectul spun că MPI le-a cerut să le verifice informațiile înainte de publicare și i-a amenințat cu procese. Directiva europeană anti-SLAPP există tocmai pentru astfel de situații.
Serbia: litiul, apa și căderea unui regim
În valea Jadarului, lângă Loznica, Rio Tinto voia să deschidă cea mai mare mină de litiu din Europa: 58.000 de tone de carbonat de litiu pe an, într-o zonă agricolă fertilă, cu ape subterane de care depinde o mare parte din regiune. În 2022, după proteste masive, guvernul a retras licențele. În 2024, Curtea Constituțională a anulat retragerea, iar președintele Vučić a relansat proiectul. Bruxelles-ul l-a inclus apoi între proiectele strategice din afara UE.
Opozanții au acuzat Rio Tinto și guvernul de lipsă de transparență și de refuzul de a publica studiile de impact asupra mediului. Fermierii au promis că se vor opune chiar și după eticheta europeană de proiect „strategic”. În noiembrie 2025, Rio Tinto a trecut Jadarul în regim de conservare, invocând lipsa autorizațiilor.
Apoi politica s-a schimbat radical. Vučić a demisionat din funcția de președinte în septembrie 2026. La alegerile din 25 octombrie, Lista Studenților, născută din doi ani de proteste, a obținut 51,5% din voturi și 140 din cele 250 de locuri în parlament. Presa relatează că noua majoritate vrea o lege care să interzică definitiv exploatarea litiului.
Aici lecția Roșiei Montane devine direct utilă. O interdicție ar putea declanșa un arbitraj în baza tratatului bilateral Marea Britanie–Serbia; un lider al opoziției a vorbit, fără confirmare, de o pretenție de 1–1,5 miliarde de euro. Cea mai bună apărare a Serbiei este exact cea care a câștigat la Washington: o decizie democratică clară, bazată pe dovezi publicate, generală și nediscriminatorie, cu un investitor care cunoștea riscul social de la început. O lege scrisă în grabă, îndreptată împotriva unei singure companii, ar fi mult mai ușor de atacat.
Nu suntem singuri; există și alte fronturi în Europa
Același tipar se repetă de la Atlantic la Cercul Polar: proiecte miniere prezentate ca strategice, comunități care apără apa și pământul și, uneori, arbitraje de miliarde.
- Spania, Salamanca (uraniu). După ce Ministerul Energiei a refuzat de două ori, în 2021 și 2023, aprobarea finală a minei, compania australiană Berkeley Energ. cere la ICSID 1,25 miliarde de dolari în baza Tratatului Cartei Energiei. Este cel mai apropiat „văr” (juridic) al cazului Roșia Montană.
- Portugalia, Covas do Barroso (litiu). Savannah Resources vrea patru cariere deschise în cel mai mare zăcământ de litiu cunoscut din Europa, pe terenuri comunale gestionate de secole de săteni. Asociația locală UDCB și ClientEarth au dat în judecată Comisia Europeană la Curtea de Justiție a UE pentru statutul de proiect „strategic”. În iunie 2026, o instanță a suspendat lucrările, dar guvernul le-a reluat declarând proiectul de interes public.
- Suedia, Gállok/Kallak (fier). O mină de fier pe pământurile sami (lapone), la 15 km de Parcul Național Sarek, amenință creșterea renilor și apele din zonă. Instanța administrativă supremă a menținut concesiunea, deși Comitetul Patrimoniului Mondial UNESCO a cerut, în 2025, să nu se mai ia decizii care să permită mineritul acolo. Comunitatea sami pregătește noi acțiuni în justiție.
- Grecia, Skouries (aur și cupru). În Halkidiki, Eldorado Gold a trecut prin peste un deceniu de proteste legate de păduri și apă și de conflicte cu guvernele succesive, cărora le-a cerut la un moment dat 877 de milioane de dolari despăgubiri. Mina a intrat în producție în 2026. Este exemplul a ceea ce s-ar fi putut întâmpla și la Roșia Montană.
Lecția comună: acolo unde comunitățile au avut acces la informație, la instanțe și la instrumente de patrimoniu, natura a avut o șansă. Acolo unde eticheta „interes public” a fost folosită pentru a ocoli consimțământul local, conflictul doar s-a amânat.
Legi cu dedicație. Regulile se scriu pentru companii
Presiunea nu vine doar prin proiecte, ci și prin rescrierea regulilor care protejează mediul și proprietatea.
În România – două inițiative legislative:
- Inițiativa legislativă L143/2026 a fost prezentată ca aplicare a CRMA. 60 de ONG-uri au scris Ursulei von der Leyen că legea ar permite exproprierea cetățenilor în favoarea companiilor miniere private, ar da acestora drept de preempțiune și ar elimina proceduri de mediu esențiale. Organizațiile arată că o ordonanță din 2025 crease deja cadrul cerut de regulamentul european. Constituția permite exproprierea doar pentru cauză de utilitate publică. Comisiile Senatului au dat raport de respingere în aprilie, dar soarta finală a proiectului trebuie urmărită atent în continuare.
- Legea minelor. La sesizarea președintelui Nicușor Dan, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională, în februarie 2026, o modificare prin care Camera Deputaților introdusese, fără dezbatere în Senat, concesionarea directă inclusiv a bunurilor din proprietatea publică.
În Uniunea Europeană: pachetul „Omnibus I” a eliminat aproximativ 70% din Directiva privind diligența necesară în materie de durabilitate (CSDDD), legea care obliga marile companii să prevină daunele de mediu și încălcările drepturilor omului din lanțurile lor de aprovizionare. Analize juridice și investigații jurnalistice documentează presiunea administrației Trump și a marilor corporații americane, inclusiv din sectorul fosil. Acordul comercial UE–SUA include angajamentul ca CSDDD să nu impună „restricții nejustificate” comerțului transatlantic. Ombudsmanul European a constatat că Comisia nu a justificat suficient urgența și a ocolit o pregătire transparentă și bazată pe dovezi.
Efectul cumulat este periculos pentru mediu: autorizări mai rapide, mai puțină răspundere pentru companii și mai puține căi de atac pentru comunitățile afectate. Totul se justifică printr-o competiție globală pentru tehnologie în care reglementarea apare ca obstacol, nu ca garanție!
Trusa juridică a comunităților și a societății civile
De la Roșia Montană la Jadar, rezistența eficientă a combinat strada cu dreptul. Instrumentele există și pot fi folosite și acum:
- Convenția de la Aarhus, la care România și Serbia sunt părți: dreptul la informație de mediu, la participare timpurie, când toate opțiunile sunt încă deschise, și la justiție. Studiile de impact nepublicate pot ajunge în fața Comitetului de Conformitate Aarhus.
- Dreptul european al mediului. Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului, Directiva Habitate și rețeaua Natura 2000, Directiva-cadru privind apa, care interzice deteriorarea corpurilor de apă. CRMA accelerează procedurile, dar nu suspendă aceste obligații. Încălcările pot fi semnalate Comisiei prin EU Pilot sau prin plângeri de încălcare a dreptului UE.
- Controlul constituțional. Dreptul de proprietate, principiul bicameralismului și sesizările președintelui sau ale parlamentarilor au oprit deja o lege minieră în 2026.
- Contenciosul administrativ. Autorizațiile Roșia Montană au fost anulate de-a lungul anilor tocmai în instanță. Aceeași cale rămâne deschisă pentru certificatele de urbanism și avizele de mediu.
- Regimurile de patrimoniu. Statutul UNESCO a fost decisiv la Roșia Montană, iar activiștii din Serbia au folosit și Convenția de la Berna privind conservarea vieții sălbatice.
- Procedurile transfrontaliere. Convenția Espoo, pentru proiecte cu impact peste graniță, cum este extinderea Zijin în estul Serbiei, care îngrijorează deja organizații din România și Bulgaria.
- Protecția anti-SLAPP pentru jurnaliști și activiști.
- Reforma ISDS. Ieșirea din tratate vechi precum cel România–Canada sau eliminarea clauzei de arbitraj, posibilitatea statelor de a formula cereri reconvenționale pentru daune de mediu și condiționarea protecției investițiilor de licența socială.
Democrația este cea mai bună protecție a mediului
În toate cele trei cazuri, rezultatul a depins de legitimitate: cine a decis, pe baza căror informații și dacă oamenii au putut participa. România a câștigat pentru că refuzul său a putut fi arătat ca un act democratic și motivat. Jadarul s-a prăbușit pentru că procesul a fost opac. Votul de la Rășinari va rezista cel mai bine în instanță dacă se sprijină pe informații corecte.
Transparența înseamnă lucruri concrete: contracte și studii de impact publicate, întâlniri cu lobby-ul consemnate public, expertiză științifică independentă și consultare înainte de licență, nu după. Acestea protejează apele și pădurile, dar și statul, atunci când este dat în judecată.
Criza climatică nu poate fi rezolvată prin sacrificarea ecosistemelor locale. O tranziție dreaptă începe cu reducerea consumului și cu reciclarea, continuă cu standarde de mediu ferme și consultă comunitățile.
Să ne uităm totuși și la argumentele businessului. E o realitate că Europa depinde masiv de China pentru magneziu și litiu, iar refuzul oricărei mine pe continent va muta extracția în locuri cu standarde mult mai slabe și abuzuri care ne amintesc de colonialism. Investitorii se confruntă uneori cu comportamente cu adevărat arbitrare ale statului, împotriva cărora au fost gândite tratatele de investiții. Dar oricât de reală ar fi nevoia de elemente rare, lecția juridică rămâne aceeași: viteza câștigată prin tăierea ori eludarea participării și a transparenței este exact ce face proiectele să eșueze și aduce procese de miliarde. Iar companiile vor trebui să realizeze că un business sustenabil nu constă în a te lăuda cu câteva camioane electrice după ce ai aruncat în aer un munte, ci a înțelege că în zi de azi presiunea pe ecosisteme e cea mai gravă problemă de mediu. Iar cetățenii organizați nu fac altceva decât să conserve viața.