În iulie 2008 am avut bucuria de a-l întâlni pe Reinhold Messner la „locul lui de muncă”, sus, în Dolomiți. Copleșit de emoție, l-am intervievat și am dat acelei întâlniri suprarealiste o tentă carpatică. La mulți ani celui mai mare alpinist din toate timpurile!
Lectură plăcută la acest interviu – inițial publicat în revista Green Report.
Muzeul din Nori, sau Messner Mountain Museum, este cea mai înaltă structură expozițională din lume, situată la altitudinea de 2181 de metri. Nu poate fi accesat decât pe poteci montane sau pe un vechi drum de munte, cu un autocar dedicat special „ascensiunii în nori”.
Reinhold Messner. Foto: Raul Cazan
Marele alpinist, activist și antreprenor Reinhold Messner, după o viață întreagă petrecută escaladând toți cei 14 optmiiaști ai lumii fără mască de oxigen, își dedică acum energia cultivării imaginii și culturii muntelui. El dă glas comunităților alpine din Dolomiți, este promotor al turismului durabil și fondator al unei structuri muzeale fără precedent în lume.
La Castelul Firmiano se află centrul „administrativ” al muzeelor sale. La Juval sunt „găzduite” miturile munților, iar la Ortles poate fi vizitat muzeul lumilor de gheață. La Brunico, muzeul popoarelor muntelui. Pe Monte Rite, cea mai șocantă atracție – muzeul alpinismului și al stâncilor. Cum eu contemplam deja varianta carpatică a proiectului SuperAlp, m-am întrebat dacă proiectele lui ar merita transpuse într-un mediu carpatic.
Apoi au apărut întrebări mai ample. Ce este cultura muntelui? Cum vom păstra echilibrele naturale și viața în munți? La finalul SuperAlp!2 – un proiect al Convenției Alpine, care a constat într-o traversare sustenabilă a Alpilor, de la Chambéry (Franța) până la Belluno (Italia), cu mijloace de transport cu amprentă de carbon redusă (drumeție, bicicletă, tren sau autobuz) – asprul om al muntelui mi-a răspuns la întrebări cu o „bunătate neobișnuită”, după cum mi-au spus unii localnici…
Sunt proiectele dumneavoastră exportabile în Carpați?
Astfel de inițiative legate de muzee, precum și sprijinul pentru țăranii de la munte, se pot realiza și în Carpați. Trebuie însă găsit cineva dispus să ducă la bun sfârșit o asemenea muncă.
Eu, unul, nu pot fi acea persoană, pur și simplu pentru că nu am puterea și mijloacele necesare ca să-mi exportez munca până în Carpați, pentru a crea de la zero asemenea structuri. Am vizitat recent Bulgaria, Munții Balcani, și am observat că sărăcia de acolo este mult mai mare decât era în Tirolul de Sud sau în Dolomiți acum 50 de ani. Sunt conștient că diferențele economice dintre zonele montane ale Bulgariei și ale României sunt destul de mici.
Există totuși posibilitatea de a dezvolta o mare inițiativă de turism durabil, dar veți avea nevoie de mijloace financiare și de multă energie. O structură muzeală ca aceasta este doar o picătură într-un ocean. Cu toate acestea, este o structură care funcționează, este frumoasă, și sunt convins că acest gen de muzee va avea din ce în ce mai mult succes în următoarele două decenii.
Dar de ce un muzeu în nori?
Muzeul Muntelui Messner de pe Monte Rite, Dolomiti, Provincia Belluno. Foto: Raul Cazan
Mă bucur că voi, cei de la SuperAlp!, v-ați încheiat itinerarul aici, la Monte Rite, pentru că aveți ocazia să vă bucurați de acest Muzeu al Muntelui, un proiect care valorifică niște structuri de construcție deja existente. Zidurile muzeului aparțin unui vechi fort din Primul Război Mondial, și nu am schimbat nimic din punct de vedere constructiv. Chiar și drumul care v-a adus aici are aproape un secol vechime. Eu, însă, am dat conținut acestei structuri vechi și am umplut-o de cultură. Ideea unui muzeu al muntelui în Alpi nu presupune construirea unor structuri noi, pentru că acestea ar putea avea un impact negativ asupra mediului. Un alpinist poate vedea că în obiectele expuse în muzeu se ascunde o mare cultură și istorie. Există picturi vechi care dezvăluie istoria ascensiunilor alpine, obiecte vechi care au aparținut alpiniștilor, documente, fotografii și date geologice care povestesc istoria stâncilor alpine. Expozițiile cuprind, în fiecare încăpere a fortului, câte un deceniu din istoria ascensiunilor pe vârfurile alpine.
Nu este oare aceasta infrastructura perfectă necesară unui asemenea proiect? Cui aparțin aceste inițiative?
Cel mai important lucru stă în voința comună și determinarea celor care trăiesc sau sunt legați de zona montană; puterea unui singur om, oricine ar fi el, nu este suficientă. Chiar și pasionații de drumeții și iubitorii de natură au nevoie, până la urmă, de camere de hotel, de structuri turistice bune, de stimulente care să-i determine pe oameni să meargă pe jos la munte. Avem nevoie de drumuri deschise, suficient de late încât să permită accesul unui autocar, dar cu acces restricționat pentru automobile. Astfel de probleme sunt rezolvabile dacă există voință și inițiativă locală. Acesta este lucrul esențial: localnicii, și numai localnicii, trebuie implicați în structurile de dezvoltare a turismului durabil, pentru a-și putea vinde produsele alpiniștilor care respectă muntele. Cred cu tărie că este greșit și neproductiv să dăm vina pe politicieni. Local este cuvântul-cheie, fiecare trebuie să-și recunoască propria responsabilitate.
Ați fost vreodată în Carpați?
Da, am fost, din păcate nu în România, ci în Tatra. Carpații sunt foarte diferiți de Alpi, este un lanț muntos lung și mult mai împădurit decât aici. Este un lanț muntos mare și sunt sigur că acolo se pot face lucruri extraordinare. Trebuie însă să le și înfăptuiți!
De ce suferă turismul alpin?
Văd acum că lipsa unor structuri capabile să promoveze turismul durabil, în ultimele patru decenii, ne-a făcut să intrăm în competiție cu turismul global, și mă refer aici la întregul continent european. Astăzi concurăm cu Africa, China, America de Sud, cu întreaga planetă. În ziua de azi, o călătorie de trei săptămâni în Nepal costă mai puțin decât o mică vacanță, de aceeași durată, de la Frankfurt la Cortina d’Ampezzo. Investițiile în zonele alpine sunt esențiale atâta vreme cât vizează turismul montan durabil sau agricultura montană, dacă sunt făcute în spiritul curățeniei și al respectului față de acele locuri. Mai mult, nu ar trebui să depindem de niciun guvern. În cazul de aici, Guvernul regional de la Veneția sau Guvernul italian de la Roma sunt mult prea îndepărtate, nu au habar ce înseamnă muntele. La fel și la Bruxelles – 90% dintre politicieni vin din zonele de câmpie și, pur și simplu, nu pot fi bine informați despre ce se întâmplă la munte. Guvernele impun taxe sau demarează câte un program, nimic mai mult. Dar ce ar trebui să facă guvernele? Cum pot fi sprijiniți locuitorii munților? Guvernele trebuie să le permită oamenilor să trăiască la munte cât mai autentic posibil. Turismul trebuie să fie un stimulent pentru oamenii muntelui, care, prin propriile lor mijloace de producție, vechi, mențin sustenabilitatea zonei. Ei trebuie să muncească pentru a supraviețui, pentru a mânca și a bea, pentru a trece cu bine de iernile grele. Condiția principală este să fie lăsați în pace.
Succesul turismului durabil din Tirolul de Sud stă în primul rând în faptul că oamenii au înțeles că țăranii, producătorii de la munte, nu pot avea succes decât dacă devin proprietari de mici hoteluri. Vorbim despre hoteluri foarte mici, cu puține camere pentru oaspeți, unde se servesc produse tradiționale direct în farfurie. Și totul, fără niciun fel de ajutor de stat. Țăranii sunt mai deștepți decât politicienii; au înțeles asta înaintea guvernului.
Sunteți implicat în astfel de proiecte de agroturism?
Dețin două mici pensiuni, pe care le-am arendat unor administratori buni – altfel nu aș fi fost aici, la acest interviu – și care funcționează foarte bine în sistemul nostru sud-tirolez. Ceea ce îmi doresc cel mai mult este să am posibilitatea de a lucra liber, fără plafoanele legislative venite de la Bolzano, Roma sau Bruxelles, care aproape că ne întemnițează. Oricum, la munte regulile sunt destul de stricte. În gospodăriile de munte nu este nevoie nici de ajutor de stat, nici de taxe de stat. Modelul este valabil încă din Evul Mediu. Ceea ce produc îmi este suficient mie și familiei mele, iar surplusul îl vând celor care vin la „Agritur”-ul meu. Nu vând nicio sticlă de vin pe piață, pentru că, pur și simplu, concurența mă omoară. Dacă un țăran vinde litrul de lapte unei companii de lactate la un anumit preț, acest preț se va cvadrupla până ajunge pe masa consumatorului de la oraș.
Astfel, producând și consumând totul în propria gospodărie, în mod firesc – cu respectarea tuturor normelor de igienă –, țăranul iese din politică și din piață, devine propriul stăpân. Dacă cineva nu are fonduri suficiente, gospodăriile se pot uni în cooperative de 20-30 de familii antreprenoriale, care își administrează în comun punctele de vânzare. Tot timpul însă trebuie să fie cu ochii în patru, atât pentru a atrage turiști, cât și pentru a evita companiile comerciale care „vânează” produsele lor pentru a le revinde, scăzându-le astfel calitatea. Brânza, produsă și consumată într-o singură gospodărie, este unică și are o valoare și o calitate mult mai mari decât marfa etichetată, vândută la oraș.
Messner, în timpul discuțiilor cu antreprenori locali de la munte din provincia Belluno. Foto: Raul Cazan
În fond, de ce sunteți atât de preocupat de turismul montan durabil?
Messner la o intalnire cu antreprenorii montani locali. Foto: Raul Cazan
Acord o mare importanță munților; muntele în sine nu este chiar atât de important, dar eu îi adaug valoare prin lucrurile pe care le fac, și sper că mulți alții vor face la fel, aici și în alte părți.
De paisprezece ani nu mai urc pe cele mai înalte vârfuri ale lumii, practic doar un alpinism moderat – nu mai este scopul vieții mele –, însă m-am dedicat în totalitate promovării și cunoașterii profunde a Alpilor, a Dolomiților.
Sunt de acord cu ideea creării unui tip de parcuri naturale dedicate celor care iubesc cu adevărat muntele și simt nevoia să-și petreacă vacanțele în zonele alpine. Țăranii de la munte au urcat mereu spre altitudinea de 2000 de metri pentru a-și procura piatra de construcție sau lemnul pentru iarnă.
Există așadar posibilitatea de a trăi la munte dacă folosim ceea ce oferă cunoașterea și cultura locală. Trebuie să valorificăm zonele alpine și să uităm ideea naivă că am putea readuce sălbăticia în munți – cel puțin în Alpi, acest lucru nu mai este posibil.
Este însă posibil să arătăm respect pentru măreția zonelor înalte și să nu atingem ceea ce, în trecut, nu a fost atins pentru că nu oferea petrol sau lemn. Acolo, sus, era locul celor care voiau să se apropie de soare. A umbla la munte nu înseamnă a hoinări, a urca și a te bucura de priveliști pitorești. Este literatură, artă și filosofie. Vreau să ofer acest substrat cultural călătorului venit de departe.
Tradus din italiană
