Decalajul de justiție de mediu al Europei și proiectul care își propune să-l reducă

Cercetările găsesc multă inegalitate în privința cine are parte de un mediu curat, cine este cu adevărat ascultat și cine ajunge în fața instanțelor, dar mult mai puțină organizare sub steagul justiției. EJUC, un proiect finanțat de UE din care face parte și 2Celsius, încearcă să schimbe asta. În cadrul unei dezbateri aprinse din proiect, am observat că exista o diviziune între Europa de Vest și fostul bloc sovietic, iar evoluțiile postcomuniste au făcut din Europa Centrală și de Est un ansamblu de cazuri cu totul aparte. Analizăm puțin mai aprofundat realitățile românești și le folosim ca exemplu inductiv relevant pentru întreaga regiune.

Justiția de mediu a apărut din luptele comunitare din Statele Unite. În Europa, ea a trăit mai ales în altă parte: în reviste academice, în vocabularul urbaniștilor, în marginea documentelor de politici publice. Aceasta este una dintre concluziile centrale din The Routledge Handbook of Environmental Justice (coordonat de Ryan Holifield, Jayajit Chakraborty și Gordon Walker), ale cărui capitole despre Europa de Vest și despre Europa Centrală și de Est sunt punctul de plecare al acestui articol.

Imaginea pe care o conturează este a unui continent în care nedreptatea este reală, dar rareori numită ca atare, în care drepturile există pe hârtie, dar nu întotdeauna și în practică, și în care comunitățile cu cel mai mult de pierdut sunt adesea cele mai puțin auzite. Un studiu din 2026 despre Roșia Montană, chiar din România, arată concret ce înseamnă asta. Mai jos parcurgem ce spune cercetarea, apoi arătăm cum EJUC (Environmental Justice for Unheard Communities, adică „justiție de mediu pentru comunitățile ignorate”) transformă această agendă de cercetare în muncă de teren în România, Ungaria, Franța și Spania, între septembrie 2025 și august 2027.

Europa de Vest: multe dezbateri, nicio mișcare

Capitolul din Handbook despre Europa de Vest arată că justiția de mediu nu este acolo o singură conversație, ci mai multe, care se întâlnesc rar. Un fir urmărește cine se bucură de condiții sănătoase de trai și cine nu. Altul întreabă cine are un cuvânt de spus în deciziile de mediu. Un al treilea se ocupă de sărăcia energetică. Un al patrulea, marcat de relația inegală a Europei cu energia nucleară, pune întrebarea ce datorează o generație celei următoare. Fiecare vine cu propriile discipline, motivații și context național: unii cercetători vor să măsoare, alții să argumenteze ce este drept.

În privința distribuției, studiile arată tipare de inegalitate în ce privește cine primește beneficii de mediu și cine poartă poverile, dar tiparele nu se generalizează ușor la scara continentului. Majoritatea lucrărilor se concentrează pe orașe, iar fiecare studiu alege proprii indicatori de mediu și sociali, așa că rezultatele sunt greu de comparat. În privința participării, Convenția de la Aarhus oferă oamenilor garanții legale de a lua parte la deciziile de mediu. Dar un drept pe hârtie nu înseamnă o șansă reală în practică, mai ales pentru comunitățile marginalizate.

Cea mai grăitoare constatare este ceea ce lipsește: în Europa de Vest nu există o mișcare de justiție de mediu integrată, născută de jos în sus. Grupurile de mediu preiau uneori justiția ca temă de campanie, iar justiția climatică, cu accentul ei pe inegalitățile și responsabilitățile globale, este excepția principală. Dar comunitățile care trăiesc cu poluarea sau care sunt private de bunuri de mediu se organizează rar în jurul unei revendicări comune de dreptate. Asta nu înseamnă că echitatea lipsește din politică. Dezbaterea îndelungată despre energia nucleară și despre ce lăsăm generațiilor viitoare este, în fond, o dispută etică despre dreptate. Autorii văd loc ca aceste preocupări să se coaguleze într-o agendă explicită de justiție, pe măsură ce baza de dovezi va crește.

Europa Centrală și de Est: o altă istorie

Capitolul despre Europa Centrală și de Est (ECE) susține că regiunea poate fi înțeleasă doar prin cronologia ei: socialismul de stat până în 1989, apoi transformarea postsocialistă, cu extinderea UE, pluripartidismul, privatizarea și liberalizarea piețelor.

Înainte de 1989, mișcările de mediu erau legate de cererile de participare și de drepturile omului și se îndreptau împotriva industrializării masive din regimurile socialiste. Discursul s-a mutat de la protecția naturii condusă de stat la protecția oamenilor în mediul lor. După 1989 s-au deschis oportunități de sus în jos: instituțiile statului pentru mediu s-au extins, a venit cadrul legislativ și de politici de mediu al UE, canalele de participare s-au înmulțit și s-a format un sector ONG profesionalizat, finanțat în mare parte din Vest.

Extinderea a avut însă și o a doua față. A deschis ușa și capitalului transnațional, iar mulți investitori au văzut în ECE resurse naturale neexploatate și locuri liniștite politic pentru investiții problematice. Capitolul indică o societate de consum în formare și exportul riscurilor de mediu dinspre vest spre est, care amintește de „eco-colonialism”. Schimbarea postsocialistă a slăbit totodată solidaritatea orizontală a mișcărilor anterioare, mai ales pe linii etnice. Inegalitățile de acces la apă, canalizare și energie persistă în interiorul și între țările din ECE, chiar dacă unele inițiative locale au găsit soluții inovatoare.

Comunitățile de romi sunt deosebit de expuse. Cazul Trebišov din Slovacia, cu care se deschide capitolul, arată oameni care luptă pe linii de clasă și sunt atrași în prejudecăți etnice, într-un climat politic de dreapta în creștere, care mută atenția de la interesele comune de clasă către ostilitatea etnică și socială. Tema atrage în continuare atenția cercetătorilor: un articol din 2026 din revista Antipode, semnat de Oana Rusu și colegii ei și discutat mai jos, analizează o comunitate de romi din chiar Roșia Montană.

Roșia Montană, din România, este avertismentul capitolului despre rezistența în timp. O comunitate poate opri un proiect riscant și poate constata că lupta nu s-a încheiat, pentru că industriile extractive își permit să joace pe termen lung. Luptele pentru justiție de mediu, concluzionează capitolul, cer perseverență și angajament față de democrația directă acolo unde oamenii trăiesc, muncesc și își petrec timpul liber.

A doua luptă din Roșia Montană

Cea mai cunoscută luptă de justiție de mediu din România a fost recitită dintr-un unghi nou. Începând din 2000, localnici, ONG-uri și aliați din țară și de peste hotare s-au opus unei uriașe extinderi a exploatării de aur, planificată de Roșia Montană Gold Corporation (RMGC). Campania „Salvați Roșia Montană” a devenit cea mai vizibilă mișcare civică din România de după 2000, compania a pierdut în 2024, într-o decizie de arbitraj considerată de referință, cererea de 6,7 miliarde de dolari împotriva României, iar în iulie 2021 zona a fost inclusă pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Un studiu din 2026, publicat în acces deschis în Antipode de Oana Rusu, Filip Alexandrescu, Ioana Bunescu, Ionuț Codreanu, Carmen Gheorghe și Irina Velicu, susține că această luptă celebră a lăsat în umbră o alta. Cazul lor este Dăroaia, o comunitate de romi segregată din Roșia Montană. Pe baza a 31 de interviuri realizate în 2024 și a unei lecturi istorice a felului în care romii au fost rasializați în regiune, autorii arată cum ceea ce ei numesc „gadjoness” (de la „gadjo”, cuvântul de origine romani pentru nerom), o formă a albității, decide cine este protejat și cine nu. Echipa lor a reunit cercetători romi și neromi, iar autorii recunosc că cercetările anterioare despre conflict, inclusiv unele ale lor, nu au văzut Dăroaia.

Cifrele raportate sunt dure. Romii reprezintă aproximativ un sfert din populația localității, dar sunt limitați la circa 1% din spațiul rezidențial. Recensământul din 2021 a numărat 395 de romi în Dăroaia, în timp ce liderii locali estimează aproximativ 1.000. Cartierul este tăiat de o cale ferată, strâns între un râu predispus la inundații și un deal predispus la alunecări de teren, iar apa comună provine dintr-o mână de robinete. La inundațiile din iulie 2021 au fost evacuate 246 de persoane, iar autorii compară răspunsul lent de aici cu acțiunea preventivă din centrul Roșiei Montane la amenințarea cu inundații din octombrie 2022. La trei ani după inundații, susțin ei, studiul geotehnic cerut de lege privind riscurile viitoare din Dăroaia tot nu fusese realizat.

De ce nu a văzut-o campania Salvați Roșia Montană? Autorii arată că revendicarea s-a construit pe proprietatea asupra minelor, terenurilor și caselor, iar romii, ieșiți din socialism fără proprietăți, au rămas în afara acestui cadru. Dosarul UNESCO, notează ei, nu recunoaște rolul romilor în istoria minieră a zonei, iar harta lui se oprește înainte de Dăroaia. Descriu și inițiative conduse de lideri romi, printre care o întreprindere socială de fabricat cărămizi, un centru de zi pentru copii și o propunere de fabrică ce ar fi creat peste 100 de locuri de muncă, pe care, în relatarea lor, autoritățile locale le-au blocat sau nu le-au mai susținut.

Lecțiile depășesc cu mult o singură vale. Cercetarea și mișcările de justiție de mediu, susțin autorii, ar trebui să caute cine este redus la tăcere chiar și în conflicte care par să implice doar populația majoritară, să construiască echipe de cercetare care combină vocile academice, artistice și activiste, de romi și neromi, și să-și extindă cererile de dreptate într-o cerere de egalitate reală pentru toți.

Cinci lacune pe care cercetătorii vor să le acopere

Capitolul despre Europa de Vest se încheie cu o agendă de cercetare în cinci părți, iar fiecare indică ceva ce un proiect de teren poate testa.

În primul rând, cercetătorii vor modele de studiu comparabile între țări, astfel încât tiparele de nedreptate distributivă să poată fi așezate unele lângă altele, nu măsurate fiecare în felul lui. În al doilea rând, cer o analiză mai atentă a nedreptății procedurale, adică a modului în care cetățenii participă efectiv la deciziile de mediu în contexte europene diferite, care pot diferi de cele din alte regiuni ale lumii. În al treilea rând, vor ca dreptatea să fie integrată în principiile directoare ale politicii de mediu, învățând din energie și din protecția și adaptarea la schimbările climatice, unde ideile de justiție sunt deja mai bine înrădăcinate.

În al patrulea rând, se întreabă dacă prevederile legale îi ajută cu adevărat pe oameni să susțină revendicări de justiție de mediu, având în vedere dovezile că cei tratați nedrept nu pot ajunge adesea la un acces efectiv la sistemul juridic. În al cincilea rând, în sfârșit, vor să înțeleagă cazurile în care revendicările de nedreptate nu apar acolo unde ne-am aștepta și ce dinamici și ce politici le țin tăcute.

EJUC: de la agenda de cercetare la munca de teren

EJUC (Environmental Justice for Unheard Communities) este un proiect de doi ani, desfășurat între septembrie 2025 și august 2027, care lucrează în România, Ungaria, Franța și Spania. Este finanțat prin programul UE „Cetățeni, egalitate, drepturi și valori” (CERV), în baza acordului de grant 101214321, și este coordonat de Biroul European de Mediu (EEB), iar Centrul ELTE pentru Studii Economice și Regionale (ELTE Centre for Economic and Regional Studies) coordonează cercetarea. În România, partenerii sunt 2Celsius și Uniunea Civică a Tinerilor Romi (în denumirea din pagina proiectului: Association of the Civic Union of Young Roma). Detalii găsiți pe pagina proiectului EJUC.

Punctul de plecare este o lacună juridică. Pagina proiectului arată că Carta drepturilor fundamentale a UE cere un nivel ridicat de protecție a mediului, dar dreptul UE nu garantează un drept general la un mediu sănătos, și că garanțiile împotriva situației în care grupurile marginalizate poartă o povară de mediu inegală sunt insuficiente, ceea ce ridică probleme în raport cu articolul 21 din Cartă, care interzice discriminarea. Obiectivul declarat este consolidarea capacității comunităților, a avocaților pentru drepturile omului și a altor actori de a promova litigii strategice intersecționale, conduse de comunitate, în temeiul dreptului UE.

Pentru a ajunge acolo, EJUC combină hărți-pilot ale justiției de mediu, care arată unde se suprapun dauna de mediu și inegalitatea, interviuri structurate cu comunități afectate, autorități publice și organisme pentru egalitate, consolidarea capacităților comunităților marginalizate în materie de mediu și drepturile omului, și consolidarea capacităților organismelor pentru egalitate și ale altor instituții pentru drepturi fundamentale. La acestea se adaugă schimburi cu experți în justiție de mediu din Statele Unite, explorarea unor căi juridice, inclusiv litigiul strategic și plângerile, precum și recomandări de politici și advocacy la nivelul UE.

Citită alături de agenda de cercetare din Handbook, potrivirea este strânsă.

România este locul unde aceste întrebări devin concrete, iar Dăroaia arată ce poate însemna „neauzit” în practică. În octombrie 2023, cu doi ani înainte de începerea EJUC, Biroul European de Mediu și Rețeaua ERGO au organizat, la Cluj, prima conferință dedicată justiției de mediu pentru comunitățile de romi. EEB a indicat groapa de gunoi de la Pata-Rât, unde romii care locuiesc lângă deșeuri toxice au fost, în cuvintele organizației, „segregați intenționat, apoi abandonați” de autoritățile locale „din cauza rasismului”, și a remarcat că doar patru țări din UE menționează explicit mediul în strategiile lor naționale pentru romi. Potrivit lui Diego Francisco Marin, responsabil de politici publice la EEB, poverile poluării, ale locuirii precare, ale lipsei accesului la apă și ale sărăciei energetice afectează în mod disproporționat comunitățile marginalizate, precum romii.

Ce urmărim până în 2027

Handbook-ul descrie un continent care are ingredientele unei agende explicite de justiție, dar nu încă mișcarea care s-o poarte. Trei lucruri merită urmărite înainte ca EJUC să se încheie, în august 2027: dacă hărțile-pilot produc dovezi care pot fi comparate între țări, dacă comunitățile și organismele pentru egalitate găsesc o cale de acces în sistemul juridic și dacă un limbaj comun al justiției de mediu începe să circule între Est și Vest. Pentru 2Celsius, a cărei rețea urmărește subiectele de climă, energie și economie verde din Europa Centrală și de Est, întrebarea cine poartă povara schimbării merită să stea în centrul poveștii.

Finanțat de Uniunea Europeană (CERV-2024-CHAR-LITI, acord de grant 101214321). Punctele de vedere și opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului (autorilor) și nu reflectă în mod necesar poziția Uniunii Europene sau a Comisiei Europene. Nici Uniunea Europeană, nici autoritatea care acordă finanțarea nu pot fi făcute responsabile pentru acestea.